sâmbătă, 27 august 2016

Biserica dezîmbisericită



Un intelectual român, destul de prietenos cu ortodoxia pentru a risca un pelerinaj la Athos, observa cu ceva timp în urmă că este nevoie de oameni ca X și Y pentru a-i „îmbiserici pe intelectualii români”. Observația mi s-a părut curioasă în primul rînd pentru că nu am avut niciodată impresia că îmbisericirea cuiva s-ar număra printre obiectivele lui X și Y, chiar dacă e vorba despre două personalități aparent creștine.
Remarca merită reținută însă: orice am înțelege prin îmbisericire, este vorba despre un lucru care le lipsește intelectualilor români. Este o lipsă care le afectează nu doar prestigiul, ori vocația intelectuală, ci mai ales calitatea de creștini. Poți fi creștinat, dar nu și îmbisericit. Îmbisericirea ar fi continuarea procesului de creștinare, Euharistia care continuă și împlinește Botezul. Dar atunci de ce ar fi X și Y calificați să asume o misiune care, în mod normal, îi aparține Bisericii? Pentru că Biserica nu poate vorbi limba intelectualilor? Sau, mai degrabă, pentru că Biserica nu mai este capabilă să vorbească nici măcar în limba ei maternă?
Pentru ca cineva să poată îmbiserici pe cineva, trebuie să existe o cultură a îmbisericirii. Adică o cultură a Duhului (cf. părintele Rafail Noica). X și Y au putut propune o formulă de cultură creștină tocmai datorită cheagului de cultură îmbisericită format între 1990 și 2000, iar puterea lor de convingere (sau de seducție) a slăbit o dată cu destrămarea acelui cheag. Dar dacă, de pildă, dl Pleșu s-a bucurat de un mediu de creștini educați este pentru că aceștia fuseseră treziți mai întîi de oameni ca părintele Galeriu, Stăniloae sau Arsenie Papacioc. Însă capacitatea de atracție a unei înșelăciuni e direct proporțională cu fermitatea și claritatea credinței. În vremuri de confuzie și nepăsare, ereziile lipsesc. Ele prosperă în prezent în Statele Unite, acolo unde creștinii mai sînt conștienți de misiunea lor în lume, și se pare că i-au dat tîrcoale și recentului sinod panortodox. 
Din păcate însă, în loc să reia cultura îmbisericită a anilor de după 1990, BOR preferă să cultive o cultură a proiectelor și strategiilor: de comunicare, de dobîndire a abilităților (manageriale, de implementare, planificarea activităţilor, team building, negocieri,  traininguri, workshopuri...)
Definind acedia ca „lipsă de grijă pentru mîntuire”, părintele Sofronie de la Essex îndemna la lupta „corp la corp” împotriva acediei (Din viață și din Duh, Iași, 1998, p. 14): „Întreaga umanitate, cu rare excepții, trăiește în starea de acedie”, observă părintele Sofronie. Mă tem că și BOR se află în această stare, de indiferență pentru mîntuire. Cum ar putea niște intelectuali neîmbisericiți să îmbisericească pe cineva într-o Biserică acedică?       

vineri, 26 august 2016

Cutremur fără frică



Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2:19)


Fotografia surorii Mariana Lleshi, călugărița catolică care trimitea mesaje de mulțumire și liniștire apropiaților imediat după scoaterea ei dintre dărîmăturile produse de recentul cutremur din Italia, a fost numită „Chipul cutremurului italian” (https://uk.news.yahoo.com/nun-iconic-italy-quake-photo-texted-friends-adieu-205539218.html).

Dar în declarațiile călugăriței există unele trăsături care fac din atitudinea ei mai ales o imagine a cutremurului care a spulberat creștinismul catolic:

„Cînd am început să pierd orice nădejde că voi fi salvată, mi-am acceptat soarta și am început să trimit mesaje prietenilor cerîndu-le să se roage pentru mine și pentru sufletul meu și să le-am spus adio pentru totdeauna.”

Despre Maica Tereza, sora Mariana spune că este „un simbol al Albaniei, al unei femei puternice. Aș vrea să merg [la canonizarea Maicii Tereza, în 6 septembrie, nota mea, G. F.], dar, după toate acestea [i.e., cutremurul] nu cred că voi mai putea.[...] Am spus adieu, dar pînă la urmă n-a fost un adieu.”

Așadar, Maica Tereza era puternică pentru că era albaneză, nu pentru că avea o credință puternică.

Pe 6 septembrie, catolicii consacră o femeie albaneză, deci puternică. Întrucît creștinismul occidental nu mai rămîne în Domnul, nici nu te mai poate lăsa cu Domnul (a dieu). Te lasă cu omul. Te lasă cu ceea ce i-a rămas de la despărțirea de Hristos, din anul 1054. Rozariul, obiectul reprezentativ al credinciosului catolic, a fost înlocuit de smartphone, de obiectul reprezentativ al unei lumi care nu mai crede în nimic, al unei lumi care a pierdut orice nădejde de a mai fi salvată. Sfințenia Maicii Tereza este acum acceptabilă, întrucît nu mai vine prin sîngele lui Hristos, ci prin sîngele unei maici albaneze. Canonizarea Maicii Tereza a fost precedată și mediată de „canonizarea” Maicii Mariana Lleshi.

În Noul Testament, expresia „ cu frică și cutremur” definește starea de ascultare de Hristos (Efeseni 6:5, 1 Corinteni 2:3, 2 Corinteni 7:15, Filipeni 2:12, Evrei 12:21). Pe de altă parte, „nedrepții nu se cutremură să hulească” (2 Petru, 2:10). În cartea Apocalipsei, cutremurul este provocat de îngeri din pricina alianței dintre oameni și duhurile necurate (Apocalipsa, 16, 12:21).
Creștinismul catolic numește înger salvator pe oricine venit să-l salveze. Îngerul salvator nici măcar nu mai trebuie să se prefacă în înger de lumină.

Dar în spațiul ortodoxiei române, îngerul „salvator” nu mai trebuie să vină. E destul dacă depune banii în conturile Patriarhiei.      

Siguranța mîntuirii



Nu sînt sigur că merg în rai,
nu sînt sigur că merg în iad.
La fel ca Dumnezeu,
și eu am un fiu.

Lazăr




„Dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit!”,
mi-a strigat la întoarcere tufa de iasomie.
Din teiul de pe colț a rămas doar o buturugă.
Mai mult decît o absență,
mai puțin decît un copac.
Fără giulgiuri, pe jos
doar așchii.
Îi șoptesc numele printre lacrimi.
Din mormînt iese un parfum din altă lume.

Spălătoria



„Ca și în cazul Lactate Brădet, îngropat cu onoruri judiciare, și în cazul Hexi Pharma se pregătește punerea mușamalei pe țambal. Au murit oameni din cazul bacteriei e-coli din produsele Lactate Brădet? Au murit. Au murit oameni din cauza infecțiilor nesocomiale, pentru că substanțele diluate ale Hexi Pharma nu eliminau aceste infecții? Au murit. Ei, și? Asta se întâmplă cu oamenii, mai și mor. Dar firmele, mai ales cele românești, trebuie să trăiescă veșnic. Nu contează că mint, înșeală, fură, mituiesc, fac evaziune fiscală. Sunt firme românești și trebuie să trăiască, orice s-ar întâmpla.” http://www.catavencii.ro/editorial/procurorii-care-toarna-apa-n-adevar/

Mușamalizarea cazului este justificată de autorități prin demonstrarea eficienței produselor biocide:

„Prima încercare de mușamalizare a acestui caz a venit de la oamenii din sistemul medical, care au încercat să explice că, și diluate, substanțele de la Hexi Pharma erau eficiente. Adică își făceau treaba. Pentru că asta a testat sistemul în primul rând: eficiența. Cică în multe cazuri substanțele, chiar diluate, erau oarecum eficiente.
Numai că frauda nu în eficiență sau în lipsa acesteia consta. Ci în falsificarea flagrantă a compoziției substanțelor biocide. Dacă în recipienții de plastic cu eticheta Hexi Pharma substanța activă era de 10, 50, 100 de ori mai puțină decât pe etichetă, asta e fraudă.
Cât de eficientă poate fi o astfel de substanță generos diluată? Nu prea putem ști. Dar știm că eficiența financiară era maximă. Dacă vinzi la preț de întreg o chestie diluată de 10, 50, 100 de ori, profitul e mult mai concentrat decât dacă ai respecta rețeta pe baza căreia ai câștigat licitația sau încredințarea directă.
[...] Procurorul General al României, Augustin Lazăr, a ieșit marți și a lăsat de înțeles că nu e aproape nimic în neregulă cu biocidele de la Hexi Pharma. Că testele de eficiență au și rezultate negative, dar și rezultate pozitive.”

Dar probabil că adevărata eficiență a companiei nu ține atît de profitul pe care-l făcea cu produse diluate, ci de rolul ei în circuitul banilor: sediul central al Hexi Pharma se află la primele două etaje ale unui bloc care aparține Serviciului Român de Informații. La etajul 10 se află spălătoria

Multe firme românești sunt eficiente. De fiecare dată cînd se încearcă mușamalizarea scandalului care le amenință eficiența, putem presupune că la etajul 10 se află spălătoria.

miercuri, 24 august 2016

O altă carte



Aceiași oameni citesc aceleaşi lucruri
dar eu scriu din lumea
care mi-a scris.

Baza bazei



Președintele elitei amorale, deci al României (pentru două mandate), face din cunoașterea unei meserii criteriu de legitimare politică. Natura sofistă a argumentului este demontată impecabil într-un articol din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/carte-de-munca-cinste-cui-te-a-scris/). Merita amintit totuși că România a mai fost condusă de un om cu meserie la bază. De un cizmar. De altfel, în viziunea omului consiliat de elită orice meseriaș ar fi îndreptățit să conducă țara: frizeri, manichiuriste, șoferi, stomatologi, brutari, profesori. De pildă, după actualul profesor de fizică ne-am putea bucura de călăuzirea unui profesor de educație fizică.
Un puternic susținător al unirii Principatelor și alegerii lui Cuza, Grigore Alexandrescu a refuzat funcția de ministru de finanțe care îi fusese propusă de domnitor, întrucît „nu se putea susține material”, mulțumindu-se cu postul de director în Ministerul Cultelor și Instrucției. Opt ani mai tîrziu, cerea ministrului o bursă pentru fiica sa, semn al sărăciei în care trăia (cf. Pompiliu Marcea, Prefață la volumul Gr. Alexandrescu, Fabule și alte scrieri, Editura pentru literatură, 1967, p. 7.)
Funcția de ministru i-a fost oferită lui Alexandrescu nu doar ca o răsplată pentru meritele sale, ci mai ales pentru că era un om cinstit. Fiind un om cinstit, Alexandrescu a refuzat-o. A murit uitat și sărac, ca majoritatea oamenilor cinstiți.
„La bază” nu poate fi niciodată o meserie. La bază nu poate fi decît ceea ce îți dă dreptul să înveți și să practici o meserie. În vremurile de demult, calfa deprindea meseria o dată cu „baza”: seriozitatea, dedicarea, onestitatea. În „Profesiune de credință” (https://ro.wikisource.org/wiki/O_profesiune_de_credin%C8%9B%C4%83)  fabulistul român prevenea ironic asupra „pericolului” reprezentat de un prinț străin pentru politicienii români, străini ei înșiși de „talent, virtute, merite sau probitate, calități din altă lume, foarte grele și ciudate”. Atît de ciudate, încît fostul marinar de cursă lungă devenit președinte, neînțelegîndu-le, le-a considerat atributele unei slugi.