duminică, 4 aprilie 2010

De Înviere


Se spune că în urmă cu două milenii şi jumătate un soldat grec, Philippides, ar fi străbătut în fugă distanţa dintre Maraton şi Atena pentru a anunţa victoria armatei greceşti în faţa celei persane. Imediat după anunţarea veştii, el s-a prăbuşit mort.
Spre deosebire de soldatul păgîn, soldatul creştin anunţă biruinţa după ce şi-a dat duhul mai întîi. Învierea Domnului ne aminteşte că sîntem părtaşi la singura biruinţă care contează, pentru că ea dă sens oricărei lupte. Lucrurile stau exact invers de cum credeam cu ani în urmă: indiferent de natura războiului în care este implicat creştinul – nevăzut (spiritual sau cultural) ori văzut – el este deja biruitor. Scopul lui nu este acela de a-i întîrzia pe aparenţii biruitori ai unui anumit „spirit al timpului”, nu este acela de a încerca să cîştige timp, ci de a rămîne biruitor, de a rămîne adică părtaş la singura biruinţă reală şi, de aceea, eficientă în istorie şi dincolo de ea. Şi rămîne biruitor în măsura în care este un vestitor autentic al ei. Tocmai de aceea, timpul de după Înviere este un răstimp al unor încercări şi mai grozave decît cele de dinaintea ei. Pentru că vrăjmaşii Învierii încearcă să-l întîrzie, atunci cînd nu pot să-l despartă pe creştin de conştiinţa biruinţei dăruită de Hristos. Pentru că vremelnicii stăpîni ai unei culturi nu pot anula Învierea, dar pot împiedica vestirea ei. Fie direct, dar mai ales în mod indirect, prin alterarea limbii, a culturii, a sensurilor elementare. Ei vor să cîştige timp pentru că vor avea atîta timp cît vor putea sustrage Împărăţiei.