Este adevărat că, înainte de a ne
expune copiii binefacerilor exploatărilor cu cianură, actuala putere politică
le va fi crescut imunitatea prin expuneri graduale la pornografie şi consumul
de droguri. Un sistem educaţional aparent haotic va anula eventualele probleme
de conştiinţă, elevii completînd regulat chestionare în care vor trebuie să
răspundă la întrebări de tipul: „Din ce cauză crezi că ai devenit
heterosexual?” [1]
Da, este adevărat. Dar mai ales
comod. Pentru că acest reproş demonstrează că facem tot posibilul să uităm că
noi i-am ales pe aceşti oameni, iar ei nu au decît puterea pe care noi le-am
încredinţat-o. O clasă politică care minte în permanenţă se întîlneşte în mod
tragic cu o populaţie care vrea să fie minţită, să i se spună că politicienii
sînt de vină. Sau multiculturalismul. Dar dacă ei ne ucid acum viitorul, după
ce ne-au nimicit trecutul şi prezentul, este şi pentru că tot ce le-am cerut a
fost să ne ucidă în somn. Faptul că tocmai creştinii ortodocşi care militează astăzi
pentru „valorile familiei” au sprijinit ieri
actuala putere în numele aceloraşi valori, este o contradicţie doar în
aparenţă; în fapt, este vorba despre acelaşi comportament consecvent în
iresponsabilitatea lui. Dacă vrem să le oferim copiilor noştri o şansă, trebuie
să ne trezim. Iar semnul că ne-am trezit va consta în asumarea
responsabilităţii pentru ce am făcut şi, mai ales, pentru tot ce vom face
de-acum înainte. Textul de mai jos vorbeşte pe larg tocmai despre asta.
(Gh. Fedorovici)
Salvaţi
copiii
de Thomas
Fleming
(Articol apărut iniţial în numărul din luna mai
2010 al revistei Chronicles: A
Magazine of American Culture, la adresa http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/17/save-the-children/)
Americanii moderni şi-au propus
să trăiască veşnic. E un fapt pe care trebuie să-l luăm în serios; altfel nu
ne-am uni într-o mînie spontană de fiecare dată cînd o acceleraţie blocată
produce accidentul unei maşini sau cînd o procedură chirurgicală sfîrşeşte
prost. Ştiinţa şi tehnologia au făcut ca lumea noastră să nu fie doar protejată
de eroare, ci şi protejată de moarte, sau cel puţin ar fi reuşit acest lucru dacă
nu ar fi existat producătorii lipsiţi de scrupule şi diabolicii bărbaţi albi
care străbat lumea urmărind erodarea trupurilor. Fiecare dezastru natural,
eroare umană sau manifestare a Păcatului originar este o ocazie nu doar pentru
un exerciţiu de lovire a pieptului la nivel naţional, ci şi pentru un impetuos
act legislativ care va elimina riscul sau va eradica cancerul.
Avem o slăbiciune aparte pentru
isteria legislativă atunci cînd este vorba de copii. Dacă un copil se sufocă
din cauza unui hot dog, pediatrii din America vor cere încadrarea crenvurştilor
printre armele mortale, iar dacă o mamă drogată care trăieşte din ajutorul
social îşi ucide pînă la urmă copilul pe care-l chinuia de luni de zile, noi nu
îi acuzăm pe dealerii de droguri, asistenţa socială şi nici moralitatea
pervertită a afro-americanilor din mediul urban. Nu, noi dăm legi care răpesc
părinţilor normali drepturile lor tradiţionale, umflăm bugetele agenţiilor de
protecţia copilului şi le cerem viitorilor taţi şi mame să urmeze cursuri de creştere
a copiilor – altfel spus, facem orice cu excepţia confruntării problemei reale,
care este coşmarul pe care l-am produs plătind indivizii pentru ca să nu
lucreze şi pretinzînd că toţi oamenii din fiecare cultură sînt în esenţă la
fel. Însă dacă ceva ar trebui interzis în America, aceştia ar trebui să fie
liberalii care au distrus atît de multe vieţi cu programele lor stupide care îi
îmbogăţesc pe nişte profitori ordinari permiţîndu-le să facă consiliere şi
sociologie pe socoteala tuturor celorlalţi oameni – lucruri petrecute înainte
de aprobarea legii sănătăţii a Preşedintelui Obama.
Pentru cei alergici la
sentimentalismul stîngist, aceste ultime luni au fost dificile. Atunci cînd
prezentatorii de ştiri nu pălăvrăgeau despre ameninţarea reprezentată de
crenvurşti la adresa păcii mondiale, sau cînd nu lăudau minunile medicinii
socializate, ei postau pe ecran imagini ale victimelor cutremurelor din Haiti
şi Chile, victimele poliomielitei din Africa, violenţa la care sînt expuşi
copiii lui Michael Jackson, sau (asta e povestea mea preferată), premiul
umanitar acordat de O.N.U. lui „Shakira” – un star columbian al muzicii pop, la
prima vedere, care manifestă o ciudată aversiune la ideea de a fi complet
îmbrăcată. La ceremonia acordării premiului, desfăşurată în Elveţia, cîntăreaţa
a fost descrisă drept „o adevărată ambasadoare a copiilor şi tinerilor, în
numele educaţiei şi al justiţiei sociale.” Atunci cînd, cu ceva ani în urmă, am
inventat expresia „pornografia compasiunii”, nu mi-a dat seama cît de corect am
fost, literal vorbind.
„Salvatorii copiilor” au început
să nenorocească lumea cel puţin de la începutul secolului XX, cînd o
conspiraţie de WASP binevoitori, cu timp la îndemînă, au reuşit să elaboreze o
legislaţie de „protecţie” a copiilor – în mare parte copii de imigranţi –
protejîndu-i de părinţii care-i puneau la muncă, le neglijau educaţia, le
aplicau pedepse corporale sau refuzau să le bage pe gît evanghelia lui Horatio
Alger şi Carrie Nation. Parcurgînd sute de pagini din nimicurile scrise de aceşti
oameni, inclusiv cele ale lui Jane Addams de la Rockford College, nu am
întîlnit niciodată o recunoaştere a realităţii neplăcute potrivit căreia pînă
şi cei mai nepricepuţi [substandard] părinţi vor şti
probabil să aibă grijă de copiii lor mult mai bine decît cel mai nobil altruist
care vrea să crească copiii altora.
Pînă şi scrîntitul de Rousseau
credea că un tată educat este un învăţător mai bun decît cel mai bun dintre
tutori, întrucît tatălui îi pasă mai mult de copiii săi decît cuiva plătit să-i
înveţe. Acest lucru este cu mult mai adevărat în zilele noastre, cînd singura
justificare posibilă pentru educaţia publică este să împiedice creşterea
intelectuală a copiilor şi să le corupă caracterul. Cu ani în urmă, am cunoscut
un adept al Martorilor lui Iehova care abandonase liceul pentru a se înrola în
Marina militară. Omul nu era chiar prost, însă era tot atît de ignorant ca
oricine ştie doar ce citeşte în ziare sau vede la posturile de ştiri. El şi cu
soţia lui (la fel de ignorantă) au hotărît, din motive morale, că trebuie să-şi
educe copilul acasă. După doi ani de asemenea experienţă lipsită de şanse,
copilul lor, pe care natura îl rînduise să fie categoric sub medie, devenise cu
doi ani peste media naţională la citit şi la matematică.
Orice cuplu normal va face o
treabă mult mai bună educîndu-şi copilul decît cineva care este plătit să se
ocupe de această treabă obositoare. Nu vorbesc aici despre perverşii sexual,
sadicii şi dependenţii de droguri, ci doar despre metodele neglijente şi,
uneori, dezordonate ale familiilor sărace de irlandezi, italieni şi polonezi
care au sosit în Statele Unite cu o sută de ani în urmă, sau despre cele ale
mexicanilor care ne împovărează în prezent sistemele de ajutor social şi cel
penal. Pentru a da un exemplu extrem, ştim noi oare cu adevărat că dacă luăm
copiii dintr-o colibă de lut din Somalia şi îi creştem într-o suburbie de
oameni înstăriţi din Los Angeles ei vor deveni nişte oameni mai buni? Sir Peter
Bauer a observat odată cu profunzime că premisa ajutorului umanitar este că
oamenii din ţările bogate sînt mai fericiţi decît oamenii din ţările sărace.
Dacă e aşa, atunci de ce sînt atît de mulţi americani atît de vizibil
nefericiţi? De ce există atît de multă depresie şi sinucidere aici? De ce atît
de numeroase femei de succes îşi tulbură minţile cu otrăvuri destinate
îmbunătăţirii stării de spirit?
Răspunsul pe care-l primesc de
obicei este că oamenii din ţările sărace sînt atît de ocupaţi să-şi cîştige
existenţa încît nu au nici timpul nici energia pentru a ajunge deprimaţi. Bun,
să marcăm un punct în favoarea sărăciei şi a muncii istovitoare. Dacă vom
suspenda orice ajutor pentru săracii indolenţi din această ţară, atunci
derbedeii fie vor muri de foame, fie vor pune mîna pe lopată. „Sapă, scurmă sau
mori” este o expresie adevărată care funcţionează la mai multe niveluri.
Atunci cînd începem să ne
îngrijorăm în legătură cu lucruri precum educaţia şi „calitatea vieţii”, am
căzut deja în capcana sentimentalistă. Fiţi atenţi la aiureala flagrantă pe
care ne-o serveşte Fundaţia „Save the Children”:
„Misiunea noastră constă în
producerea unei schimbări durabile şi pozitive în vieţile copiilor în nevoi din
Statele Unite şi din întreaga lume.
Priorităţile noastre urmăresc să
garanteze că toţi copiii sărmani vor creşte apăraţi şi în siguranţă, educaţi, sănătoşi şi hrăniţi sănătos, şi că
vor putea înflori în familii sigure din punct de vedere economic.”
Presupun că literele îngroşate
vor să ne transmită ideea că acestei organizaţii chiar îi pasă de educaţie, hrană şi
siguranţă economică.
La ce anume duce acest gen de
gîndire s-a văzut recent cînd un grup de baptişti din Sud [Southern Baptists]
au fost prinşi scoţînd pe ascuns copii din Haiti. Dacă sau nu părinţii au
primit vreun ban, dacă sau nu salvatorii de copii chiar aveau un orfelinat,
dacă sau nu acţionau deja încă dinainte de cutremur mă interesează prea puţin.
Ce mă interesează este aroganţa morală a americanilor care presupun, mai întîi,
că puştilor le va merge mult mai bine într-o societate hotărîtă să distrugă
orice normă omenească ar mai putea exista chiar şi în Haiti; iar în al doilea
rînd, că este dreptul lor de a impune poporului american copii din Lumea a
Treia cu cine ştie ce aptitudini şi inaptitudini.
Oh, dar Haiti este o ţară atît de săracă şi de violentă.
Nu avem oare datoria de a-i salva pe copiii haitieni? Dar de ce este Haiti o ţară
atît de săracă iar America atît de bogată? S-ar putea să fie din cauză că
America este locuită de americani, iar Haiti de haitieni?
Nu şi dacă îi crezi pe stîngiştii
din cealaltă categorie, pe libertarienii capitalişti precum Douglas Casey, care
a susţinut recent că dacă Haiti ar fi primit aceeaşi doză de economie a pieţei
libere pe care Friedman şi oamenii lui au injectat-o în Chile, Haiti putea fi
un alt Hong Kong – de parcă orice om sănătos la cap şi-ar putea dori vreodată
să trăiască în Hong Kong. Evident, munca serioasă şi libera iniţiativă sînt
lucruri bune, dar dacă 200 de ani de independenţă haitiană nu a produs decît o
uriaşă mahala violentă condusă de vraci, este destul de naiv să te aştepţi ca o
reglare mecanică va putea crea un paradis economic şi moral. Ar fi frumos să
întîlnim măcar un singur exemplu în care astfel de remedii au funcţionat cu
oameni care nu au fost nici europeni, nici asiatici.
Nu am ajuns mai aproape de Haiti
decît mi-au permis-o paginile din Comedianţii
lui Graham Greene, adică mult prea aproape raportat la confortul meu, dar nu am
nici un motiv să mă îndoiesc că, dacă ar fi lăsaţi să se descurce potrivit
propriilor lor mecanisme, haitienii ar reuşi să descopere liderii şi
instituţiile prin care ar putea să-şi facă nişte vieţi mai bune. S-ar putea să
nu fie genul de viaţă pe care îl vreau eu, însă, dacă e pe-aşa, nu ştiu dacă
alţi oameni îşi doresc într-adevăr vreo parte din viaţa mea sau din viaţa noastră.
Fericirea omenească nu este o
haină cu măsură universală, şi este un semn de xenofobie să presupui că o
astfel de fericire ar putea să existe. Or, tocmai asta este ideea despre care
filozofilor liberali le place atît de mult să turuie – şi anume, că scopul unui
stat liberal este acela de a face posibil pentru indivizi să-şi urmărească
propriile lor planuri de viaţă. Dar cum se face că aceste planuri sfîrşesc
întotdeauna prin a fi planul de viaţă schiţat de un filozof liberal, indiferent
că este vorba de un stîngist precum profesorul Rawls, sau un fost libertarian
precum profesorul Nozick? De ce oare nu-şi pot vedea pur şi simplu de treabă şi
să-i lase pe ceilalţi oameni să-şi vadă de treburile lor?
Dacă vom putea pricepe odată că
cel mai bine este să lăsăm Haiti şi Somalia în pace, atunci poate că vom începe
să înţelegem că ar trebui să lăsăm şi familiile altora în pace. Care este
alternativa? Dacă oficialii din guvern şi agenţii sociali trebuie să le spună
părinţilor cînd, unde şi în ce fel merg copiii lor la şcoală, ce fel de mîncare
să mănînce şi la ce programe tv să se uite, ce fel de educaţie sexuală să
primească, atunci nu doar aceşti legislatori şi agenţi sociali, dar şi
electoratul care le-a dat puterea trebuie să-şi asume responsabilitatea totală
pentru consecinţele acestei atitudini.
Trebuie să nu-i mai lăsăm – nici
pe ei, dar nici pe noi – să scape aşa de lesne folosind limbajul confortabil al
consecinţelor neintenţionate. Dacă aş trage cîteva salve într-o grădiniţă, poate că nu aş avea intenţia de a
ucide vreun copil anume, dar dacă un copil moare, eu sînt responsabil [ca şi
cum aş fi dorit să-l ucid]. Însă atunci cînd programele guvernamentale iau
viaţa a milioane de copii, nimeni, se pare, nu este socotit responsabil. [2]
Responsabilitatea este de fapt a guvernelor americane şi a angajaţilor lor, a
votanţilor care i-au pus pe legislatori în funcţie şi a plătitorilor de taxe
care plătesc facturile – cu alte cuvinte, noi sîntem cei responsabili.
(Traducere şi note de
Gheorghe Fedorovici)
*
Adaug aici un comentariu al lui Thomas Fleming (http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/17/save-the-children/#comment-199974),
util pentru a înţelege mai bine de ce libertarianismul este o „chiuretare” a
realităţii sociale în ansamblul ei, şi nu doar din punct de vedere economic sau
politic:
„Sînt de părere că este de o
importanţă vitală să facem aceste distincţii [între diverse specii de libertarieni].
Poţi crede că piaţa liberă este cel mai eficient mijloc şi, adeseori, cel mai
corect mijloc pentru schimbul şi distribuirea bunurilor fără să trebuiască să
aderi la filozofia extrem de anemică a libertarianismului, tot aşa cum poţi să
crezi în piaţa liberă fără să fii un capitalist, adică acolitul [shill] unor
vaste interese corporatiste care încearcă să obţină monopolul asupra bogăţiei
şi monopolului, pe de o parte, şi a instituţiilor statului pe de alta. Nu
există ceva precum o societate perfectă, dar societatea poate fi îmbunătăţită
prin deplasări înainte şi înapoi, prin balansul între, pe de o parte,
principiile carităţii şi dreptăţii şi, pe de alta, eficienţa de piaţă. Dacă
arunci în joc un al treilea principiu – subsidiaritatea sau federalismul –
atunci poţi susţine simultan libertăţile de piaţă şi guvernul minimal, în timp
ce îi respingi pe colectivişti şi pe libertarieni deopotrivă. Desigur, aceasta
înseamnă că trebuie, moral vorbind, să mergem, să mestecăm gumă şi să batem
mingea în acelaşi timp. Însă aceasta este ce vor ideologiile să ne împiedice să
facem.”
NOTE:
[1] „În Framingham, Massachusetts, elevii sînt forţaţi să răspundă la un
chestionar care le pune în mod făţiş în discuţie validitatea heterosexualităţii
lor. Iată cîteva astfel de întrebări: Ce crezi că ţi-a provocat
heterosexualitatea? Cînd te-ai hotărît să fii heterosexual? Este posibil ca
heterosexualitatea să fie o fază care să-ţi treacă cu timpul? Este posibil să
fii heterosexual pentru că şi-e teamă de cei de acelaşi sex? Dacă nu ai avut
relaţii sexuale cu cineva de acelaşi sex, de unde ştii că nu ai prefera o
astfel de relaţie? Cui i-ai mai destăinuit pînă acum că eşti heterosexual? Cum
au reacţionat?” (http://www.orthodoxytoday.org/blog/2010/04/29/coptic-hierarch-takes-episcopalians-to-task/)
[2] Este vorba despre subvenţiile de stat acordate industriei avortului. Şi
în România, din cîte ştiu, avortul este subvenţionat de la buget, ceea ce
înseamnă că fiecare român impozitat contribuie, vrînd-nevrînd, la funcţionarea
industriei morţii. Vezi detalii aici: http://www.provitaconstanta.ro/resurse/articole-si-conferinte/169-cine-ar-trebui-s-plteasc-pentru
