joi, 13 mai 2010

Un caz durabil de solidaritate românească: Cooperativele ţărăneşti dintre anii 1864-1947


„Înainte de 1989”, observă Virgil Nemoianu, „singura secţiune a societăţii româneşti care a reuşit să-şi creeze o societate civilă alternativă au fost neoprotestanţii. […] Neoprotestanţii sunt singurii care au făcut-o. Şi erau oameni simpli, fără experienţă, dar care au avut curajul şi energia şi spiritul gospodăresc, aş spune, de a-şi organiza un sistem de învăţămînt alternativ, de a se autoguverna cumva, etc. Or, faptul ar trebui să fie recunoscut, ar trebui să existe şi o anume gratitudine faţă de aceşti oameni” (Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 81).
Dacă reuşita neoprotestantă este incontestabilă, a explica incapacitatea ortodocşilor de a se organiza în structuri economice şi civice comparabile prin „negociere şi coabitare cu puterea seculară”, cum propun autorii (pp. 81-85), nu mi se pare corect. Nu pentru că această „coabitare” nu ar fi existat; ci pentru că cele două tipuri de comunitate creştină, neprotestantă şi ortodoxă, pleacă de la premise teologice şi economice diferite. Astfel, în timp ce confesiunile neoprotestante se dezvoltă într-un context urban şi industrial (pentru relaţia creştinismului protestant şi neoprotestant cu capitalismul modern, vezi Stewart Davenport, Friends of the Unrighteous Mammon. Northern Christians and Market Capitalism, 1815-1860, The University of Chicago Press, 2008), creştinii ortodocşi îşi asigurau subzistenţa în cadrul unei economii agrare. E de presupus că, dincolo de diferenţele de înţelegere a credinţei, un tip diferit de proprietate şi de relaţii de producţie poate conduce la un tip diferit de comunicare, de schimburi şi de solidaritate între proprietari. Dacă, după 1948, această solidaritate ortodoxă a dispărut nu este neapărat pentru că ortodocşii ar fi coabitat public cu puterea comunistă, consolîndu-se în privat cu participarea la „comunitatea mistică” a Bisericii, ci pentru că proprietatea funciară, care asigura independenţa economică şi politică a majorităţii populaţiei, a fost desfiinţată. În timp ce pentru protestanţi şi neoprotestanţi, spaţiul urban reprezenta o realitate economică şi politică familiară, pentru ortodoxul din mediul rural oraşul rămînea o realitate străină la care nu a reuşit de fapt să se adapteze niciodată. Dar, pînă în 1948, ortodocşii au reuşit un impresionant model de organizare economică. O dovedeşte excepţionalul medalion realizat de doamna doctor Emilia Corbu în cadrul unei expoziţii dedicate Cooperaţiei româneşti dintre 1864-1947. Vezi informaţii detaliate pe blogul domniei sale, la adresele: