duminică, 13 iunie 2010

Pangasius cel de toate zilele



Doar o agricultură globală, chimică şi modificată genetic poate susţine actuala populaţie, decide un articol din Foreign Policy în numărul din mai-iunie 2010 (http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/04/26/attention_whole_foods_shoppers). Locală da, organică nu, cedează „conservatorii” de la Front Porch Republic (http://www.frontporchrepublic.com/2010/05/can-local-and-organic-feed-the-world/),  ilustrînd principiul descris atît de sugestiv de Paul Gottfried: „acest nobil experiment a început bine, doar că a fost exagerat puţin” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/06/paul-gottfried-ce-se-intimpla-cu.html). Însă ceea ce specialiştii de la Foreign Policy nu sînt dispuşi să admită (pe lîngă faptul că ţăranii africani sînt „ajutaţi” sistematic să eşueze în orice încercare de organizare realmente productivă), iar retorii de la FPR nu-şi mai permit să o spună, este că problema hrănirii lumii nu a fost niciodată problema omului, ci, dintotdeauna, „problema” lui Dumnezeu. Hrana a început să fie o problemă pentru om din clipa în care nu a mai împărtăşit această problemă lui Dumnezeu, adică din clipa cînd nu i-a mai cerut-o. Sau cînd, după ce i-a cerut-o, nu a binecuvîntat-o, mulţumind pentru ea. Sau cînd, după ce a cerut-o şi a binecuvîntat-o, nu a mai împărţit-o. Sau cînd a împărţit doar surplusul, deşi ceea ce trebuia să facă era mai degrabă să dăruiască din ceea ce nu avea, cum tîlcuieşte părintele Steinhardt parabola smochinului neroditor. Căci mai ales atunci cele cinci pâini şi doi peşti pot sătura „cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Matei 14, 15-21). Bobul de grîu care moare în pămînt rodeşte şi satură nu doar în „toate zilele”, ci şi „spre fiinţă” – în pîinea prefăcută în Trup.
Acestui belşug de viaţă şi de fiinţă, asigurat de binecuvîntarea Tatălui ce pecetluieşte participarea omului la Jertfa Fiului, lumea îi opune fie promisiunea „sustenabilităţii” (a unei existenţe asigurate de utilizarea resurselor naturale în acord cu legile naturii), fie pe cea a „ameliorării” genetice realizate de progresul tehnologic. Însă cei care invocă cazul comunităţilor amish (vezi un reportaj despre amish la http://www.virtualonlinepubs.com/publication/?i=36500), de pildă, ca argument în favoarea sustenabilităţii, ignoră adesea tocmai esenţialul, adică sensul religios în care membrii acestor comunităţi văd lumea, şi anume, ca pe un dar al lui Dumnezeu. Principiul sustenabilităţii, în cadrul culturilor tradiţionale, pleacă de la afirmarea lui Dumnezeu ca principală resursă de viaţă.
Cît despre alternativa tehnologică, cred că succesul de care se bucură în ultimul timp specia de peşte pangasius în rîndul europenilor (http://www.dietmindspirit.org/2008/01/30/why-you-shouldnt-eat-this-fish-pangas-pangasius-vietnamese-river-cobbler-white-catfish-gray-sole/ şi 
http://www.monitorulbt.ro/Caleidoscop/2009-05-11/Pangasius,+surpriza+neplacuta+din+comert)  ne oferă deja o lecţie lămuritoare: o masă (aparent) organică, situată incert între carne şi cartilaj, ieftină şi rapid de gătit. Şi în România, pangasius este un soi de peşte tot mai căutat. Preţul scăzut este una din cauze, însă eu cred că există o corespondenţă între această nepăsare a românilor faţă de otrava pe care s-au resemnat să o pună în farfurie şi uşurinţa cu care s-au obişnuit să consume experimentele genetice spirituale, produsele culturale modificate ale „elitei”. Odată ce mintea şi sufletul s-au obişnuit cu sofismele, cu denaturările şi cu discursul multiplu, omul devine incapabil să mai perceapă pînă şi lipsa de consistenţă şi de gust ale unui banal fel de mîncare. Dacă este o întîmplare, atunci este una cu tîlc aceea că dominaţia exercitată de pangasius în cadrul pieţei de peşte din România coincide cu dominaţia politică a elitei (prin cîrdăşia ei cu actualul preşedinte şi, implicit, cu oligarhii „buni” din PD-L).  
Soluţia este pe cît de evidentă, pe atît de dificilă. Mai întîi, avertizarea directă a victimei are puţine şanse de reuşită: e de înţeles că un astfel de om va percepe ca „duşmănoasă”, ca „resentimentară” orice încercare de a-l preveni asupra riscului implicat de consumul (fizic sau spiritual) de pangasius. Soluţia ar consta în mod normal în curăţarea apelor sufletului României infestate de dileme. Numai că orice astfel de acţiune este anulată din capul locului tocmai de operaţiunea pescarilor profesionişti (teologi de carieră sau „gînditori tradiţionalişti”, ei pot fi recunoscuţi după ceea ce îi uneşte, şi anume după o certă atracţie/vocaţie pentru acea putere politică dispusă la mici concesii publice faţă de principiile moralelor minime şi minuscule) de împrăştiere sistematică de cantităţi masive de peşti modificaţi şi contaminaţi.
Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm să-i prevenim pe oameni în legătură cu otrava lor cea de toate zilele, ori că nu mai trebuie să le recomandăm păstrăvul, să spunem. Aceasta înseamnă mai ales că, ţinînd cont de dimensiunile răului cu care ne confruntăm, poate că a venit timpul să medităm ceva mai atenţi la cuvintele spuse de părintele Stăniloae în legătură cu experienţa sa din puşcărie: „Acolo am învăţat să mă rog”.