Orice încercare de precizare a
termenilor într-o cultură sofistă este un scandal. [1] A dovedit-o poate cel mai bine confruntarea de anul trecut
dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller. [2]
Ce a deranjat iniţial a fost, cum se ştie, insistenţa scriitoarei asupra
sensului propriu al cuvintelor, respectiv asupra termenului „disident”:
disidentul este o persoană care spune „nu” minciunii, nu una care nu spune
nimic. Eschiva faţă de minciună nu este totuna cu afirmarea adevărului; mai
degrabă, eschiva faţă de minciună poate coincide cu eschiva faţă de adevăr. Omul
care „nu şi-a murdărit cuvintele” (G. Liiceanu) nu este neapărat un disident, un om „separat/desprins de”
(cf. sensul etimologic al termenului), dar poate fi un „Mitläufer” (adică cineva care, potrivit Hertei Müller, „merge pe neobservate ca
să nu aibă probleme“).
Cred însă că disconfortul produs în primă instanţă de
vigilenţa cu care Herta Müller stăruia asupra sensurilor cuvintelor a fost
înlocuit apoi de o nelinişte fundamentală: fiindcă de-abia ceva mai tîrziu a
înţeles elita (şi asta ar explica poate condamnările ulterioare [3] prin care scriitoarea era practic
expulzată din ţară pentru a doua oară) că miza discuţiei nu a constituit-o
sensul unor cuvinte, ci sensul culturii însăşi. În seara zilei de 27
septembrie, pe scena Ateneului s-au confruntat două sensuri ale culturii:
cultura ca formă de salvare de sine prin cultivarea ideii şi cultura ca rostire
a adevărului.
Herta Müller nu se consideră un
disident, ci un om care a vrut să trăiască normal. Spre deosebire de cei care
considerau că puteau ajunge la mal curaţi scriind cărţi curate, Herta Müller ne
spune că nu poţi trăi normal într-un loc unde normalitatea este vînată. Nu poţi
trăi curat într-o hazna, nu poţi trăi curat cînd cel de lîngă tine este „tratat
ca ultimul căcat”. Decît vorbind despre oamenii vînaţi şi despre cei care îi vînează.
Copiilor de grădiniţă care
intonau imnul comunist la începerea programului, Herta Herta Müller nu le putea
spune nimic. Putea doar să nu cînte împreună cu ei, iar apoi să-i înveţe alte
cîntece. Dacă Herta Müller este singură astăzi, nu este pentru că acesta este
preţul celebrităţii şi nici pentru că trăieşte într-un trecut/prezent al ei,
cum considera cineva, [4] ci pentru
că românii de astăzi sînt în continuare manevraţi precum acei copii de
grădiniţă. Pentru că nici astăzi Herta Müller nu poate cînta imnul. [5]
Ce-i drept, nici elita nu-l
cîntă. Nu l-a cîntat niciodată. Precum în videoclipul de mai jos, [6] elita fredonează doar melodia.
Muzica, ea trebuie salvată.
NOTE:
[1] Acesta este doar unul dintre motivele pentru care un război cultural
este cu neputinţă în România.
[2] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/limba-celor-care-nu-scriu-timpita-patrie
Maeştrii sofişti preveniseră de altfel în legătură cu „dimensiunea socratică”, „sacrificială” a „modului în
care Herta Müller îşi trăieşte mesajul”: http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=306&cmd=articol&id=12121
[5] “La un moment dat am lucrat la o grădiniţă. Copiii erau obligaţi să
cînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara mai
prăpădită, se mai adăuga cîte o strofă. Şi eu, care nu fusesem un timp
îndelungat în temă – căci ajunsesem la grădiniţă după o perioadă de şomaj –
crezusem că la grădiniţă e mai bine: acolo sînt copii mai mici, poţi să faci
nişte lucruri, autorităţile te lasă în pace... Dar era la fel de rău. S-a
cîntat imnul dimineaţa, iar directoarea mi-a spus: „Mai întîi se cîntă imnul,
tovarăşa...“. În prima zi i-am învăţat pe copii un cîntecel – Schneeflöckchen,
Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, şi toată ziua am tot cîntat
Schneeflöckchen şi Weissröckchen, şi iar Schneeflöckchen şi Weissröckchen...
Copiii nu erau obişnuiţi cu asta, le-am explicat de ce fulgul de zăpadă are o
rochiţă albă... Ei nu mai auziseră aşa ceva. Ani de zile nu fuseseră învăţaţi
decît chestii ideologice, poezii despre mama în care în strofa a treia apărea
„Elena“ – nu te mai aşteptai după primele strofe să vină, dar pînă la urmă tot
venea. Şi atunci eu n-am vrut să cînt imnul a doua zi: i-am întrebat „mai ştiţi
cîntecelul cu Schneeflöckchen şi Weissröckchen“?. Dar un copil mi-a spus:
„Tovarăşa, mai întîi trebuie să cîntăm imnul“. „Cîntaţi-l“, i-am răspuns. Iar
ei s-au aşezat în semicerc, au întins mîinile pe lîngă corp ca nişte soldaţi şi
au început să urle imnul. Mi-a venit să plîng. Erau atît de mici şi deja
dresaţi. După două strofe, le-am spus „foarte bine, ajunge“. Dar alt copil a
răspuns: „Tovarăşa, trebuie să cîntăm imnul pînă la capăt“. „Cîntaţi-l“, am
spus. După ce au terminat, m-au întrebat: „Cealaltă tovarăşă a noastră cînta cu
noi. Dumneavoastră de ce n-aţi cîntat cu noi?“. Am spus că „nu am ureche
muzicală, nu am voce, şi am tăcut ca să aud mai bine cum cîntaţi voi“. Dar
pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau
manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui.
Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani...
Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or
să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de
către toţi cei care au trăit acele vremuri.
Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară.
Poate le spune ceva...
Herta Müller: Nu ştiu. Poate.” http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/mai-intii-se-cinta-imnul-tovarasa
[6] Îi mulţumesc lui Mircea Platon pentru semnalarea acestui sugestiv
videoclip şi a poveştii lui. Şi anume, melodia este preluată de la un cîntec
american despre un cowboy care se întoarce acasă. Întrucît sovieticii au
considerat că versurile sînt subversive, au reţinut doar melodia. Melodia poate
fi fredonată fără riscuri pentru că poate funcţiona în slujba oricărei
ideologii şi chiar, după cum o demonstrează membrii elitei actuale „de
dreapta”, în slujba mai multor ideologii deodată. Cuvintele se duc, melodia
rămîne.
