Pe de o parte, The
Swerve este biografia unei figuri minore din Florenţa renascentistă (Poggio
Bracciolini) şi o poveste antrenantă a modului în care acesta a recuperat o
piesă de poezie romană considerată pierdută, anume Despre natura lucrurilor a lui Lucreţiu. Această parte a cărţii
este bine scrisă, documentată şi neaşteptat de captivantă. Mi-au plăcut în mod
special descrierile tehnologiei lecturii –
papirus versus pergament, sul versus codice şi tot aşa – precum şi
portretele pline de culoare ale vieţii antice şi renascentiste.
Numai că autorul, Stephen Greenblatt, doreşte ca The Swerve să fie mai mult decât atât.
El vrea să demonstreze că redobândirea poemului lui Lucreţiu – o lucrare
celebră de filozofie epicuriană opusă aproape fiecărui aspect al învăţăturii
creştine – a inspirat gândirea liberă de pe cuprinsul Europei şi a dat naştere
în felul acesta lumii moderne. Totodată, Greenblatt vrea să pledeze pentru
superioritatea epicurismului faţă de creştinism. În această parte a cărţii,
Greenblatt recită o străveche şi discreditată povestioară despre duşmănia
dintre creştinism şi ştiinţă, credinţă şi raţiune, Biserică şi individul
iluminat. În acest sens, The Swerve aduce
discredit atât lui Greenblatt cât şi Premiului Pulitzer pe care l-a primit
pentru această carte.
Greenblatt schiţează o caricatură ieftină a
creştinismului desprinsă din exagerările călugărilor asceţi, papilor imperiali
şi Inchiziţiei. În reprezentarea lui Greenblatt, creştinismul este potrivnic
plăcerii, ştiinţei, raţiunii, cunoaşterii, cercetării raţionale, relaţiei
sexuale, frumosului şi unei sumedenii de alte lucruri. Greenblatt repetă cu lux
de amănunte cazuri de călugări care se flagelau, după care susţine în mod
grotesc că un astfel de masochism era caracteristic pentru creştinism în
întregul lui. Îi condamnă pe papi şi pe Biserica Romano-catolică pentru
ostilitatea lor faţă de descoperirea ştiinţifică, trecând cu vederea faptul că
savanţii din vechime erau în majoritate credincioşi declaraţi – iar unii chiar
deosebit de evlavioşi. Greenblatt citează abuzuri şi ipocrizii arhicunoscute
din perioada medievală a istoriei Bisericii, dar nu e capabil să menţioneze
nici măcar o deosebit de amplă mişcare istorică începută de creştinii evlavioşi
în vederea reformării Bisericii. Acestei mişcări i s-a spus Reforma.
Ce deranjează în mod deosebit este că Greenblatt
nu încearcă niciodată să demonstreze ostilitatea creştinismului faţă de ştiinţă
şi plăcere. El nu face decât să citeze cazurile unor anumiţi catolici şi să
pună comportamentul lor pe seama religiei în ansamblul ei. Nu citează niciodată
Scriptura, nu abordează niciodată teologia creştină şi nu recunoaşte nicăieri
că existau păreri diferite între creştini tocmai în privinţa acelor chestiuni
care-l frământă pe Greenblatt.
Ca să lămurim lucrurile, Dumnezeu a făcut lumea –
cu tot cu frumuseţe, sex şi raţiune omenească – şi a numit-o „foarte bună”. În
Biblie se găseşte o carte întreagă – numită „Cântarea Cântărilor” – dedicată
desfătării oferite de iubirea romantică şi cea trupească. O altă carte – „Pildele lui Solomon” – aduce laudă înţelepciunii şi cunoaşterii. Iisus
ne porunceşte să-l iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru, ceea ce sugerează
că nu suntem rânduiţi pentru o viaţă de automate necugetătoare.
Creştinismul şi epicurismul se deosebesc prin
felul în care înţelegem rosturile bucuriei, plăcerii şi cunoaşterii. Pentru
Greenblatt, Lucreţiu şi filozofia epicureică admirată de ei, plăcerea şi
cunoaşterea sunt un scop în sine, întrucât nu mai este nimic în afară de ele în
viaţa omului. Epicur învăţa că universul înseamnă „atomi şi vid şi nimic
altceva,” adică universul material este tot ce există. Dacă există zei, ar fi
imposibil să le pese de oameni. Vieţile noastre nu au nici un sens în afara
celui atribuit de noi. Greenblatt se ocupă într-un întreg capitol al cărţii
sale cu prezentarea acestor învăţături ale epicureismului şi a altora legate de
el, însă evită concluzia evidentă: şi anume, că nu există limite raţionale sau
necesare în căutarea plăcerii şi că, la rândul ei, cunoaşterea nu are nici un
scop real. Epicur învaţă acelaşi nihilism inconsecvent reprezentativ pentru
epoca noastră postmodernă, fapt care explică probabil de ce Greenblatt şi alţii
găsesc în el un spirit înrudit.
Creştinismul este diferit, dar nu în felul în
care-l vede Greenblatt. Creştinismul nu este masochist. Auto-mutilarea este o
deformare, nu expresia adevărului biblic. Creştinismul nu este represiv.
Dumnezeu a făcut sexul – şi l-a făcut bun foarte – dar totodată i-a dat şi
limite (viaţa conjugală) şi scop (naşterea de copii şi legătura dintre soţi). Cu
atât mai puţin este creştinismul mărginit. Dumnezeu a făcut cunoaşterea – dar
nu de dragul cunoaşterii: a făcut-o pentru ca noi să-L putem cunoaşte pe El şi
creaţia Sa şi pentru a-l slăvi. Epicureicii nu greşesc pentru că preţuiesc
plăcerea, ci pentru că se grăbesc să se mulţumească cu forme sărace şi
trecătoare ale plăcerii. Creştinii sunt cei mai deştepţi epicureici fiindcă noi
căutăm adevărata bucurie, aflată în pacea cu Dumnezeu. John Piper numeşte
această ispravă „hedonism creştin”.
Este păcat,
fiindcă Greenblatt este altminteri un talentat savant şi scriitor. Pentru orice
iubitor al limbii engleze, cartea este o desfătare; Greenblatt, un specialist
în Shakespeare, mânuieşte limba cu pasiune. Este limpede că-şi stăpâneşte bine subiectul:
epicurismul, Lucreţiu, Bracciolini. [2]
Însă el crede că subiectul său înseamnă mai mult decât atât, iar acesta este
punctul unde cartea se abate de la subiect.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
[1] Text disponibil la
adresa: http://www.patheos.com/blogs/schaeffersghost/2012/12/pulitzer-prize-winning-anti-christian-screed-the-swerve/
. Pentru
ediţia românească a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen
(n. tr.)
[2] Alţi recenzenţi şi-au
exprimat însă îndoielile în această privinţă. Vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/07/harvey-mansfield-este-lucretiu-poarta.html
şi
http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/08/r-r-reno-o-filozofie-pentru-mai-marii.html
(n. tr.)
