joi, 7 august 2014

Tony Bennett: darul vieţii




În ce priveşte filmele preferate, unele ne plac la fel de mult o dată cu trecerea timpului întrucât regăseşti în ele aceleaşi lucruri dragi (pentru mine, din această categorie fac parte The Sound of Music şi Singin’ in the Rain), altele tot mai puţin (întrucât regăseşti tot mai puţine), iar altele tot mai mult. Aici l-aş pune pe Analyse This (http://www.imdb.com/title/tt0122933/). Atât pentru lucrurile cunoscute pe care-mi place să le regăsesc, cât şi pentru cele noi, pe care încă le mai descopăr. De pildă, scena în care, spre norocul psihologului Ben Sobel, mafiotul Paul Vitti nu dă în cabinetul acestuia peste un album de-al lui Leonard Cohen (aşa cum în realitate ar fi fost mai probabil, fapt care ar fi contribuit mai puţin poate la reuşita întâlnirii), ci peste un CD cu Tony Bennett (http://www.anyclip.com/movies/analyze-this/vitti-enters-sobers-clinic/#!quotes/). Vitti ignoră imploraţia lui Sobel, care îl roagă să nu-l ucidă, întrebându-l în schimb dacă-i place Tony Bennett. Luând locul pacientului care tocmai fusese dat afară de Jelly (şi căruia Sobel îi reproşase atitudinea docilă), Sobel răspunde la rândul său potrivit aşteptărilor lui Vitti, declarând că îi place nu doar Bennett, ci toţi cântăreţii italieni.
Acuma, ar fi o exagerare să spun că Sobel i-ar datora viaţa lui Bennett. Şi totuşi, într-un sens lucrul acesta se susţine. Nu pentru că Bennett i-ar fi salvat viaţa, ci pentru că a făcut-o mai adevărată, oferindu-i ocazia lui Sobel de a încheia filmul printr-o ultimă replică: „This is a gift!” („Aceasta este un dar!”) Genericul se derulează cu Tony Bennett cântând în fundal melodia „I’ve Got The World on a String”: cine iubeşte ţine lumea atârnată de-un fir, viaţa este un lucru minunat cât timp păstrez acel fir, firul iubirii, etc.
Dincolo de încercarea lui Sobel de la început de a câştiga bunăvoinţa mafiotului, declarându-şi preferinţa pentru toţi cântăreţii italieni (de fapt, pentru orice lucru care ar fi avut vreo cât de mică legătură cu universul italian), se află aici şi înclinaţia psihologului, a oamenilor „superiori”, de a gândi în categorii, de a refuza singularul, unicitatea în genere. Putem vedea în exclamaţia lui Sobel din final, „acesta este un dar!” nu doar un răspuns fericit dat replicii recurente a lui Vitti („Doc, you got a gift!”), ci şi posibilitatea vindecării psihologului însuşi, care descoperă în sfârşit darul unicităţii, una dintre temele celui de-al doilea volum de memorii al lui Tony Bennett. Că viaţa este un dar, este un lucru pe care puţini oameni sunt dispuşi să-l afirme şi încă şi mai puţini având ocazia să-l trăiască. Sobel a avut această şansă, aşa cum o poate avea oricine îl ascultă pe Tony Bennett sau îi deschide cartea din care am tradus în mai jos câteva fragmente.
Nu este o întâmplare că acest volum se numeşte Life Is a Gift: The Zen of Bennett (Harper, 2012). Sigur, e regretabil că o carte atât de critică faţă de extravaganţa, capriciile şi cinismul showbizului, concede să suporte un titlu atât de la modă (nu eşti vedetă destul dacă nu eşti şi zen niţel: Humanitas a publicat recent The Dude şi maestrul zen, ediţia românească a convorbirilor dintre Bernie Glassman şi Jeff Bridges, The Dude and the Zen Master). Creştinismul avea deja o tradiţie aforistică şi practica, prin teologia sa mistică, refuzul dualităţii cu sute de ani înaintea apariţiei filozofiei zen. Numai că soluţia oferită de creştinism problemei reale a dualităţii este diferită de cea oferită de zen: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi.” (Ioan, 15:4). Dar această paranteză este cumva deplasată aici, fiindcă, de fapt, Bennett nu are treabă cu zen, ci cu muzica de jazz. În momentul în care le compară pe cele două, devii liber să cauţi pasiunea lui Bennett pentru muzică şi viaţă la fel de bine în Cartea Purpurie de la Montserrat (http://www.youtube.com/watch?v=X8pBMiSOZHc)  
Citind paginile cărţii lui Bennett şi admirându-i fotografiile, am avut de la bun început impresia că de fapt le reciteam, le revedeam. Desigur, acest sentiment poate fi explicat în parte prin natura de bun simţ a adevărurilor formulate de Bennett (dacă asta înseamnă zen, atunci creştinismul este zazen!), în parte prin apropierea de muzica lui, pe care o cultiv constant de mai bine de un an (deşi, judecând după privirile rezervate ale unor apropiaţi, s-ar zice că o ascult dintotdeauna). Dar cred că lucrul acesta se explică mai ales prin voinţa sa de a dărui, de a face din arta sa un dar.
Îmi place să cred că nu sunt nici primul, nici ultimul care e de părere că ceea ce deosebeşte arta de meserie este iubirea: iubire pentru meseria urmată, iubire pentru obiectul lucrat, iubire pentru destinatarul obiectului, în sfârşit, iubire pentru Dumnezeu, care le face pe toate cu putinţă. Din acest punct de vedere, între o cantată de Bach şi o ie, un chimir sau un ou de Paşti, nu-i nici o diferenţă esenţială atunci când obiectele sunt lucrate şi împodobite nu doar cu măiestrie, ci şi cu dragoste. Opera de artă are o natură iconică, altfel spus, este o celebrare recunoscătoare a vieţii şi, implicit sau explicit, a Dătătorului vieţii. De aceea este şi atât de puţină artă în arta modernă; pentru că, în mare măsură, arta modernă nu împărtăşeşte nimic, ci vrea să reţină totul, să fie totul. Totul sau nimic, cum se spune. Nu sunt sigur cât de bine se descurcă cu „totul”, dar de „nimic” ştiu că se bucură din plin, dacă mă pot exprima astfel. Cel mai adesea, arta modernă nu are nimic de celebrat afară de opacitatea proprie, de nimic. Dar până şi nimicul se sustrage artei moderne: semnătura artistului şi nimicul se condiţionează reciproc. Opera de artă se reduce la semnătură, după cum semnătura îi refuză operei să fie şi altceva, o nimic-eşte.
După criteriile artei moderne definite în termenii de mai sus, Tony Bennett nu este un artist. Dar potrivit artei înţelese ca formă de iubire, Bennett nu este modern. Căci modernitatea îi exclude pe cei care, asemenea lui Bennett, „consideră că «iubire» este cel mai important cuvânt în orice limbă.” (Tony Bennett, Life Is a Gift: The Zen of Bennett, Harper, 2012, p. 129)
Despre darul sacru al vieţii scripturile vorbesc simplu, iar teologii de carieră declamator. Există însă în acelaşi timp şi un sens comun al vieţii ca dar, sens inclus de asemenea în scripturi cel puţin prin porunca, vizitată ce-i drept mai ales de teologii de stânga, „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Fără să se refere direct la această poruncă, Bennett mărturiseşte totuşi: „Cred cu putere în îndemnul „faceţi-le şi voi asemenea” (cf. Luca 6:31) (Life is a Gift, p. 71).

(G. F.)
 
*

Life Is a Gift: The Zen of Bennett (fragmente)

Se poartă în zilele noastre pusul oamenilor la colţ pe motiv că nu sunt educaţi, şi se insistă pe ideea că oamenii nu ştiu ce este cel mai bine pentru ei. În mod aparte, politicienii şi corporaţiile au această atitudine, că ei sunt mai buni decât oricine altcineva. Aceasta este o aiureală; ei uită că fără oameni sunt egali cu zero. Au impresia că pot să le dea oamenilor orice rahat şi toată lumea se-ngrămădeşte să-l apuce. Ei da, uneori chestia asta ţine, dar numai o vreme. Nebunie la modă va exista întotdeauna, dar asta e doar ceva trecător. Lucrurile de proastă calitate sfârşesc întotdeauna în colţul cu vechituri.

[...]

Nu privesc de sus la public; de fapt, îl privesc cu admiraţie. Dar e caraghios să vezi cum se poartă corporaţiile cu publicul în America, de parcă ar mâna nişte vite. João Gilberto este un alt prieten de-al meu muzician, care este la rândul lui foarte intransigent ca artist. El cântă foarte încet, şi foloseşte o ghitară fără amplificator – fără difuzoare mari; doar un microfon de dimensiuni reduse, care să-ţi permită să auzi corzile naturale. Iar el şopteşte atunci când cântă, în cel mai minunat mod cu putinţă. João a susţinut un concert în Japonia, iar publicul de acolo i-a oferit şaptesprezece minute de aplauze în picioare, atât de bine au răspuns la măiestria muzicii sale.
L-am urmărit odată pe João cântând în Umbria; a fost una dintre cele mai minunate nopţi din viaţa mea fiindcă stăteam afară în această foarte caldă, dulce noapte italiană, cu pomi înmiresmaţi pretutindeni în jurul nostru. João a apărut şi nu a făcut decât să şoptească în microfon, cântând foarte natural. Era atât de linişte încât puteai auzi greierii în copaci. La sfârşitul acelui spectacol, spectatorii l-au aclamat în picioare timp de zece minute. În prezent, toată lumea crede că un concert este cu atât mai bun cu cât se aude mai tare. Dar în realitate lucrurile stau exact pe dos. Dintre toţi artiştii din lume, João primeşte cele mai îndelungate aplauze fiindcă respectă intelectul ascultătorilor săi.

[....]

Consider că „iubire” este cel mai important cuvânt în orice limbă. El cuprinde întreaga mea filozofie. Duke Ellington spunea „Dumnezeu este iubire” iar eu urmez acest lucru. Tot ceea ce faci trebuie făcut cu iubire. Este cel mai important lucru pe care trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri – să iubim oamenii şi să fim în stare să-i iertăm dacă fac vreo greşeală.
Dacă te umpli de ură nu faci decât să te împuţinezi. Dar atunci când poţi să te dăruieşti iubirii, poţi spune că ai câştigat partida. Aceasta devine premiza: nu mânia, nu subtilitatea. Revarsă-ţi inima peste munca ta, prieteniile tale şi peste familia ta, şi vei fi răsplătit însutit.
Bob Hope mi-a zis că trebuie să te asiguri că le arăţi tuturor celor din sală că-i iubeşti şi că ţi-e drag să cânţi pentru ei. Şi astăzi mă mai gândesc la acest lucru, chiar înainte de a urca pe scenă. Dacă nu iubeşti ceea ce faci, atunci ceva important lipseşte. A iubi ce faci e un lucru ce ţine de umanitate; înseamnă să te gândeşti la felul în care munca ta îi afectează pe ceilalţi oameni mai degrabă decât numai pe tine.

[...]

Jazz-ul se află în moment; este precum zen-ul. Nu e niciodată ceva obositor, fiindcă este plin de vitalitate. Nu există nici o altă muzică mai exultantă şi mai creativă decât jazz-ul. Îmi aminteşte de o schiţă mai degrabă decât de o pictură elaborată. Nu e nimic mai impresionant decât o schiţă de Rembrandt; din numai câteva linii, el putea desena frunzele unui copac, şi aproape că poţi simţi trecerea vântului printre ele. Asta e ideea în jazz: un moment spontan pe care-l surprinzi.
Cu toate acestea, în zilele noastre o mare parte din această percepţie a fost desprinsă din muzica care se face. Lucrurile se petrec de parcă toată lumea ar trebui să sune la fel şi să fie la fel. Casele de discuri descoperă ce anume se vinde şi îi forţează pe toţi artiştii lor să se supună acelui fel de sunet oricare ar fi el. În loc să sărbătorim felul unic de a fi al unui om, noi aplaudăm capacitatea de a adaptare. Oamenii cred că trebuie să poarte anumite etichete pe hainele lor şi toţi ajung să arate la fel. Această tendinţă a fost un efect al campaniilor de promovare ale firmelor de marketing care, din păcate, ne-au adus la un nivel şi mai slab decât înainte.
Când m-am făcut mai mare, cu toate că era Depresiunea, oamenii erau respectaţi pentru spiritul lor specific, pentru faptul că erau ei înşişi şi atât. Desigur că marile corporaţii erau de altă părere, şi s-au simţit ameninţate de gândirea independentă aşa cum se simt şi astăzi. Dacă reuşeai, era pentru că erai diferit de cel de lângă tine. Acum totul este o mare nivelare.
Odinioară, pe vremea mea, simţeai diferenţa dintre Art Tatum sau Erroll Garner sau Teddy Wilson doar ascultându-i. Dacă auzeai toate instrumentele la un loc într-o melodie, ştiai cine era trompetistul grozav din orchestră. Ziceai: „Păi ăsta nu-i Roy Eldridge; sigur că-i Ziggy Elman.” Dar astăzi, până şi jazz-ul a fost spurcat de muzica de mall. Să zicem că auzi un saxofon cu un trio, dar toţi instrumentiştii sună la fel. N-ai cum să-ţi dai seama dacă este o lucrare de Ben Webster, una de Coleman Hawkins sau una de Charlie Parker, fiindcă producătorii au congelat muzica într-o chestie fără formă. Lăcomia a corupt întregul proces. Muzica a încetat să mai fie artă, şi pentru mulţi ea a devenit doar un mijloc de a face o căruţă de bani. Însă timpul a demonstrat că aceasta este calea greşită. Nu trece nici o zi în care să nu citeşti în ziare că industria muzicii este în declin. Chestia amuzantă e că eu vând mai multe albume decât am vândut vreodată, tocmai acum când toată lumea se plânge că nu poate face o mişcare. Aşa că-mi închipui că sigur fac eu ceva aşa cum trebuie.

[...]

Nu-mi place toată ideea asta despre demografie. Ca artist, eu cânt pentru toată lumea. Pe când eram tânăr, principala sursă de divertisment erau sălile de cinema. Cu un bănuţ cumpărai un bilet dimineaţa şi stăteai acolo toată ziua dacă voiai. Asta însemna că orice s-ar fi difuzat, trebuia să fie un lucru care să placă oricui. Aveau bobine cu jurnale de actualităţi, scurt-metraje de interes general, desene animate, seriale şi cel puţin două prezentări de film. Dar un număr nu mergea prea bine dacă nu plăcea întregii familii. Acesta este singurul lucru care are sens pentru mine şi care are sens şi pentru o afacere cu cap. Cu cât sunt mai mulţi cei care-ţi cumpără produsul, cu atât mai mult vei câştiga. Atunci când eşti un om de scenă, vrei să ajungi la cât mai mulţi oameni cu putinţă. Dacă vrei să cânţi doar pentru tineri şi uiţi de părinţii şi bunicii lor, elimini cu bună ştiinţă a mare parte din publicul tău. Dacă un lucru este excelent, el sfidează demografia. Gândiţi-vă doar la Vrăjitorul din Oz, Albă ca Zăpada sau la orice film cu Fred Astaire şi Ginger Rogers. Lucrurile acestea arată şi acum de parcă ar fi fost făcute ieri şi rămân incontestabil preferatele tuturor timpurilor.
Cred că a fost o imensă greşeală din partea lui Alan Freed, DJ-ul care a inventat expresia rock and roll, să creeze un întreg concept demografic. Nu agreez ideea ca un anumit gen de muzică să fie destinat unui anumit grup de vârstă şi nu altuia, şi că părinţilor tăi trebuie să le placă alt fel de muzică. Cine a mai născocit şi asta? Când eşti un cântăreţ profesionist, vrei să ajungi la cât mai mulţi oameni cu putinţă. Îmi place să susţin spectacole în sălile de concert unde văd toate generaţiile venind să asculte muzica mea şi unde nimeni nu are de ce să fie lăsat afară.

[...]

Întreaga industrie se ocupă de demografie, şi d-aia ajunge la faliment – numai că eu sunt anti-demografie. Tipii din televiziune şi de la ziare gândesc demografic atunci când vor să atragă o audienţă, dar cele mai reuşite spectacole ale lor sunt cele pe care le îndrăgeşte întreaga familie. Este simplă aritmetică, dar ei nu par să înveţe vreodată lecţia.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)