În terasă
cu Marion [1]
de Michael Jordan
John Larkins, avocatul şi prietenul lui Marion
Montgomery din Atlanta, mi-a spus recent că îl îndemnase adesea pe Marion să
scrie ceva personal despre viaţa şi credinţa sa. Ca răspuns, Marion i-a trimis
un lung eseu (87 de pagini bătute la maşină) întitulat „Credo”. John Larkins
recunoaşte că nu acesta era lucrul pe care-l dorea: „În mod cert asta nu este
genul de şuetă pe care sincer o aşteptam (de pildă, îmi amintesc cum şedeam
odată împreună în terasa lui într-o după amiază, iar el a zis ceva de genul,
«Cleanth Brooks stătea chiar pe locul pe care stai tu şi ...»)”
Bănuiala mea e că cei mai mulţi dintre cititorii
lui Marion Montgomery sunt în genere familiari cu opera lui şi cu istoria
intelectuală din spatele ei: oamenii de litere (Sf. Toma d’Aquino, Fugarii,
Agrarienii, Noii Critici şi alţii) care i-au influenţat interpretarea
literaturii şi culturii moderne. Eseul „Books, Books, Books” inclus în acest număr
al The Christendom Review [2]
poate fi un loc potrivit pentru descoperirea unei părţi din această istorie
intelectuală. Totuşi, în spiritul dorinţei avocatului Larkins, eseul de faţă
oferă câteva anecdote şi alte amintiri despre Marion însuşi care sper că îl vor
descoperi cel puţin în parte pe Marion, împreună cu cercul de studenţi,
prieteni şi asociaţi atraşi de el şi care au fost beneficiarii generoasei
ospitalităţi manifestate de Marion şi Dot în minunatul lor cămin din Crawford.
Pe când studiam pentru licenţa în literatură cu
Russell Kirk în Mecosta, Michigan, am avut fericita şansă de a-i întâlni pe
Marion şi Dot Montgomery, doi sudişti „Fugari din calea Progresului” (formula
lui Kirk pentru numeroşii tradiţionalişti care-l vizitau). Cuplul Montgomery a
apărut la Piety Hill, reşedinţa lui Russell şi Annette Kirk, pentru un seminar
de la Intercollegiate Studies Institute pe tema „Poate fi virtutea predată?”
Dr. Kirk şi dl Montgomery au abordat tema pe rând, iar toate prelegerile aveau
loc în biblioteca lui Kirk. Într-o fierbinte după-amiază de sâmbătă, după un
prânz copios, Marion vorbea, iar prelegerea sa continua la nesfârşit. Pe lângă
soarele după-amiezii, toate trupurile încinse din bibliotecă făceau ca
încăperea să devină tot mai fierbinte. Dr. Kirk, instalat la masa lui din colţ,
şi în deplina vedere a întregii audienţe, începu să-şi scape capul şi să
moţăie. Annette a trimis-o pe fiica sa Andrea să-l trezească încetişor şi
discret pe Dr. Kirk – şi nu doar o singură dată, în timp ce prelegerea tot
mergea înainte. Într-un târziu, când Marion se opri o clipă pentru a-şi trage
răsuflarea, Dot strigă: „Marion, îndură-te de oamenii ăştia!” [3]
Asemenea
lui Homer, şi dlui Montgomery îi plăcea să divagheze. Şi tot precum Homer, nici
el nu s-a grăbit vreodată să spună ce avea de spus. Cei care se-ntreabă de ce
conferinţele dlui Montgomery, eseurile din publicistica sa ori cărţile lui sunt
lungi şi digresive ar trebui să consulte excelentul eseu al lui Gerhart
Niemeyer „Why Marion Montgomery Has to ‚Ramble’” (Center Journal, Spring 1985).
În ciuda prelegerilor foarte lungi şi destul de
dense susţinute de dl Montgomery la acest Piety Hill/ISI seminar, am fost atât
de captivat de cunoştinţele şi capacitatea sa de pătrundere – şi de atenţia sa
de bun simţ acordată aspectului local, particular, concret, personal – încât am
început să-i citesc cărţile şi eseurile, şi în mod special trilogia sa The Prophetic Poet and the Spirit of the Age.
Mai târziu l-am urmat pe dl Montgomery coborând în Sud, la University of Georgia,
unde am studiat cu el pentru doctorat. Sub îndrumarea sa am scris o dizertaţie
despre „Crezul agrarian al memoriei la Donald Davidson.”
În calitate de student al dlui Montgomery am
descoperit că era extrem de devotat celor pe care-i învăţa şi îndruma. El
însuşi era foarte serios în privinţa literaturii pe care o citea, preda şi
despre care scria, şi aştepta de la studenţii lui să fie la fel – să răspundă
imaginativ şi inteligent la ceea ce citeau la cursurile lui. Atenţia şi timpul
pe care le dăruia scrisului studenţilor mă impresionează. Cum putea el petrece
atât de mult timp editând şi comentând lucrările studenţilor? Am înaintea mea
două eseuri pe care le-am scris pentru el: un eseu de cincisprezece pagini
despre volumul lui T. S. Eliot Christianity
and Culture şi un eseu de opt pagini unde comparam şi puneam în contrast
poemul „The Second Coming” de Yeats şi „Journey of the Magi” de Eliot. Primul
eseu are anexate patru pagini şi jumătate
de comentariu la un singur rând scrise de dl Montgomery; al doilea, patru pagini de comentariu la un rând.
Dl Montgomery a editat totodată ambele eseuri pentru stil, sugerând moduri prin
care puteam formula argumentul mai limpede, mai puternic şi mai elegant. În cei
aproape treizeci de ani de predare la nivel universitar, nu am văzut pe nimeni
acordând o atenţie atât de temeinică scrisului studenţilor.
Această atenţie nu era întotdeauna plăcută. Îmi
amintesc de o generalizare pripită făcută în schiţa unui capitol din dizertaţia
mea. Observaţia dlui Montgomery a fost scurtă: „Aţi putea vărsa ceva mai multă
cerneală în acest caz.” Concluzia mea era în mare parte corectă, dar nu-mi
câştigasem dreptul de a trage acea concluzie prin asimilarea materialului: nu o
demonstrasem prin intermediul argumentului şi exemplului. Prin urmare a trebuit
să mă-ntorc în bibliotecă, iar după aproape două săptămâni de lectură şi câteva
zile în plus de scris, am dobândit, în ochii dlui Montgomery, dreptul de a face
aceeaşi generalizare.
Marion se ocupa atât de mult de studenţii săi şi
de lucrările lor pentru că dorea să-i ajute să ajungă la adevărul lucrurilor.
Unul dintre citatele lui favorite, care apare frecvent în scrierile lui, este
de la Sf. Toma d’Aquino: „Scopul studiului filozofiei nu este acela de a învăţa
ce au gândit alţii, ci de a afla cum stă adevărul lucrurilor.” În lucrarea Liberal Arts and Community: the Feeding of
the Larger Body, el scrie: „Adevărul lucrurilor, care trebuie să fie
întotdeauna preocuparea noastră, este revelat prin intermediul cuvintelor bine
întrebuinţate şi bine alese. Această revelaţie este arta tuturor artelor
liberale.” Chiar dacă ştia că cuvintele sunt ustensile care uneori cedează în
mână, el ştia de asemenea şi că ele sunt daruri dăruite omului de Dumnezeu
pentru ca noi să putem cunoaşte lumea şi făpturile puse de Dumnezeu în lume. În
unul dintre cele mai strălucite eseuri personale pe care le-am citit vreodată,
„Fiului meu, înainte de a pleca la şcoală”, Marion tatăl (sau „Tăticu”, cum se
semnează), îi scrie lui Marion fiul: „Îţi atrag atenţia încă o dată să nu uiţi
că indiferent de cuvântul pe care-l foloseşti, german, englezesc, matematic, «a
folosi cuvântul nepotrivit înseamnă a aduce mărturie mincinoasă.» Distinge.
Deosebeşte.” [4] Împărtăşesc acest
pasaj cu toţi studenţii mei din primul an de la Hillsdale College, sperând că
îi voi smulge din leneşa şi neglijenta întrebuinţare greşită a cuvintelor. Alegerea
cuvintelor este o alegere morală, indiferent că ne place sau nu să o
recunoaştem. Prin îndrumare şi exemplu personal, Marion a predat acest
principiu impresionant, capabil să schimbe viaţa.
Una dintre anecdotele mele preferate despre
Montgomery este povestită chiar de el, şi nu doar o dată, cu umorul pe seama
lui. În timp ce susţinea o conferinţă la un congres de literatură, Marion ţinea în mână
nelipsitul lui trabuc Marsh Wheeling, gesticulând cu el pentru a sublinia
punctele importante din comunicarea sa. La un moment dat remarcă în sală pe
cineva care părea să-i asculte fiecare cuvânt cu multă atenţie. Cine putea fi?
Marion îşi dădu seama că era Malcolm Cowley, marele critic literar şi editor de
la The New Republic. La sfârşitul
conferinţei, Cowley veni fără întârziere lângă podium, Marion crezând că pentru
a discuta punctele mai subtile din conferinţă. În schimb, Cowley l-a întrebat:
„Ăsta e un trabuc Marsh Wheeling? De unde le-aţi luat?”
Permiteţi-mi să închei omagiul meu către Marion
(şi Dot) printr-o încă o anecdotă. În 1985 Andrew Lytle a venit să conferenţieze
şi să citească din lucrările sale de ficţiune la University of Georgia. Îmi
amintesc cu afecţiune adunarea organizată în onoarea sa la casa familiei
Montgomery. La această reuniune festivă am urmat sfatul dlui Lytle din eseul
lui cuprins în I’ll Take My Stand,
„The Hind Tit”: „Azvârliţi radioul şi luaţi în schimb vioara de pe perete.” De
fapt, am scos chitara din cutia ei şi am cântat „I Am an Old Confederate” şi
alte cântece şi balade folk. Marion însuşi a comemorat vizita prietenului său
la Universitate şi la Crawford în „For Andrew: In Celebration,” una dintre
piesele adunate în On Matters Southern.
*
În cursul acelor ani pe care i-am trăit în Athens,
am fost adeseori oaspete la casa din Crawford a familiei Montgomery. După mai
mulţi ani, când familia mea şi cu mine reveneam din Michigan, Dot şi Marion ne
primeau şi ne tratau întotdeauna ca pe nişte membri ai familiei lor,
primindu-ne chiar şi atunci când tocmai se refăceau după operaţie, părând să ne
placă, cu timp şi fără de timp, pe noi şi pe bebeluşii, ţâncii şi pe posacii
copiii mai mari ai noştri. Plimbări de-a lungul străzii sau în jurul curţii sau
pe potecile din grădină; mese în bucătărie sau grătare pe peluză; şi numeroase
istorioare sau anecdote împărtăşite pe terasă – toate acestea înseamnă atât de
mult pentru noi toţi.
Am aproape tot ce a publicat Marion (trei nuvele,
trei culegeri de versuri, diverse povestiri scurte şi majoritatea celor
douăzeci şi două de volume de critică literară şi culturală). Am de asemenea şi
exemplare în manuscris ale multor lucrări nepublicate. I-am luat interviuri, am
scris articole de enciclopedie despre el şi am recenzat opt dintre cărţile lui,
recomandându-l persoanelor dornice să ajungă la adevărul problemelor literare
şi culturale. Şi oricât sunt de bucuros că am cărţile lui şi că am înţeles
unele dintre ele, cărţile nu-l pot înlocui pe dl. Montgomery. Oricât de mult am
învăţat din cărţile lui, am impresia că am învăţat la fel de mult de la Marion
în persoană, sau din scrisorile lui către noi. Marion în carne şi oase, în
persoană, aşezat în terasa din spaţioasa lui casă din Crawford – aceasta
înseamnă mai mult pentru mine decât toate cărţile.
Cu toate acestea, noi trăim pentru Veşnicie, iar
Marion în cărţile lui, dar şi în persoana sa (ca profesor, prieten, mentor,
corespondent, confident, ba chiar şi ca un tată pentru mulţi), a ajutat atât de
mulţi dintre noi, călătorii, să ne pregătim pentru Veşnicie. Dumnezeu fiind cu
noi, ne vom întâlni iarăşi cu Marion.
Slavă lui Dumnezeu pentru Marion.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
Note:
[1] „On the porch with
Marion” a apărut în The Christendom
Review vol. 4, issue 01, şi este disponibil la adresa http://www.christendomreview.com/Volume004Issue001/remembering_001.html.
[3] Comentariile lui Marion de la seminar au fost dezvoltate
şi transformate într-o carte: Virtue and
Modern Shadows of Turning: Preliminary Agitations, publicată în 1990 de ISI
books.
[4] Eseu inclus în On
Matters Southern: Essays About Literature and Culture, 1964-2000, de Marion
Montgomery (McFarland, 2005).
