În momente de entuziasm confuz, tipic situaţiilor de biruinţă neaşteptată şi inexplicabilă, reacţiile stăpânite şi limpezi precum
observaţiile din articolul lui Alexandru Racu nu pot fi decât binevenite (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/03/06/reflectii-la-cald-despre-deznodamantul-tevaturii-starnite-de-rebelul-fara-cauza-moise-emil/).
După ce frisonul victoriei s-a mai stins, câştigătorii acestei runde ar face
bine să se gândească la modul în care, după cum precizează Al. Racu, „uneori
victoriile pot fi mai periculoase decât înfrângerile” şi la faptul că am putea
să „stăm mult mai prost decât ar putea să ne facă să credem cifrele astea, şi
ar trebui să ne întrebăm şi câtă calitate se ascunde în spatele acestei cantităţi.”
Rezultatul rundei următoare va depinde de felul în care răspundem la asemenea
întrebări.
Poate că ar fi util să ne întrebăm în primul rând
dacă chiar a fost o victorie. Desigur, în termeni seculari victoria este
indiscutabilă, cifrele sunt clare, rezultatul umilitor pentru atei şi agnostici.
Dar din perspectivă teologică? Modul precipitat în care s-a raportat BOR la întregul
proces de contestare a orei de religie îmi sugerează mai degrabă un atac de
panică, surprinzător din partea cuiva care, în lipsa oricărei ameninţări, se
grăbeşte să se laude că porţile iadului nu-l vor birui.
BOR s-a purtat de parcă accesul la ora de religie
ar depinde numai de stat, respectiv de sistemul public de educaţie, obligaţia
BOR limitându-se la furnizarea profesorilor de religie. Mi se pare că ar fi
fost curajos şi responsabil din partea BOR dacă-i asigura pe elevi şi părinţi
că, acolo unde ora de religie nu poate fi susţinută din cauza numărului mic de
elevi înscrişi, ea va continua la fel de bine pentru elevii interesaţi în
cadrul parohiei de care aparţin. Însă aceasta îi pare BOR o alternativă
inacceptabilă: ori religie în şcoală, ori nimic!
Un alt lucru care ar trebui recunoscut e că ora de
religie a rămas şi pentru că nu a existat o alternativă la ora de religie. În
acest sens, poate că meritul pentru păstrarea orei de religie revine mai puţin
Bisericii şi mai mult lipsei de organizare a şcolilor, care nu au putut sau nu
au vrut să asigure o alternativă satisfăcătoare orei de religie.
Este uşor să fii ales atunci când nu există
altceva de ales. Între o oră de nimic şi ora de religie, părinţii au ales ora
de religie pentru că orice e mai bun decât nimicul. Până şi iadul, cum spunea
un părinte din vechime. Chiar dacă, de multe ori, ora de religie e tot un fel
de oră de nimic, unde se mormăie două rugăciuni şi se joacă vaporaşe, cum
observa cineva în ultimul număr din Caţavencii
(http://www.catavencii.ro/biserica-si-bu-ling-cu-alex-velea-si-connect-r/).
Susţinerea acordată de Velea religiei este un lucru bun; mai puţin faptul că
BOR îi solicită acest sprijin; gestul nu face decât să completeze imaginea
figurii disperate cu care BOR a apărut în public de la comunicarea deciziei
Curţii Constituţionale în legătură cu frecventarea orei de religie. Probabil că
în absenţa oamenilor de cultură (“M-a mirat că nu sunt aşa mulţi oameni de
cultură, mie îmi spuseseră că sunt mai mulţi”, observă Ana Blandiana http://www.gandul.info/stiri/oamenii-spatele-spoturilor-virale-ora-religie-ana-blandiana-mi-pot-inchipui-copil-stie-barbatul-gol-prins-piroane-cruce-tablourile-marilor-pictori-13919594),
te bucuri să ai de partea ta măcar anti-cultura. Dacă tot nu poate Biserica să
îmbisericească maidanul, putem face maidan din Biserică. Cu o singură condiţie:
să convenim să-l numim “Biserică”. Ca şi în cazul elitei sofiste, pentru actualul
BOR important nu e ce este un lucru, ci cum îl numim.
Simplul fapt că obiecţiile unui singur om, Emil
Moise, i-au provocat BOR un atac de panică e de natură să ne facă să cântărim
altfel această „victorie”. În plus, trebuie să recunoaştem că miza acestei
confruntări nu a fost ora de religie, ci importanţa şi locul ocupat de BOR,
Biserică, creştinism, religie în lume. Din păcate, mesajul BOR a semănat cu cel
al unui parlamentar corupt care se mulţumeşte să-i fie retrasă imunitatea
(respectiv sfinţenia, natura teandrică a Bisericii) câtă vreme îi este păstrată
indemnizaţia.
În primele trei secole, creştinii şi-au luat-o în
freză rău de tot de la păgâni, ca să împrumut formularea plastică întrebuinţată
de Al. Racu în articolul citat mai sus. Cu toate acestea, creştinismul a biruit
în veac pentru că a biruit în lepădarea de cele ale veacului. Ce fel de
victorie este cea care poate fi mai periculoasă decât o înfrângere, cum
avertiza Al. Racu? Una din care nu ai înţeles nimic. Sau una din care câştigi
altceva decât îţi doreai. În epoca noastră, creştinismul poate cunoaşte acest
fel de victorie. Poate că tocmai l-a cunoscut. De pildă, atunci când biruinţa
în veac se face cu preţul lepădării de cele ale veşniciei. Numai că atunci
victoria lui va dura cât veacul. Sau chiar mai puţin.
