vineri, 5 iunie 2015

Intelofobia, ce manie!



Vladimir Tismăneanu vede în unele acuzaţii recente ale lui Breban simptomul unui fenomen intelofob; prudent, specialistul Tismăneanu cere o expertiză suplimentară, pe care o primeşte din partea unei alte autorităţi în domeniu, Mircea Mihăieş (http://www.contributors.ro/cultura/dupa-bookfest-o-radiografie-a-intelofobiei/). Şi într-adevăr, în articolul „De ce nu m-am dus la Bookfest”, Mihăieş îl confirmă pe Tismăneanu: fenomenul este real. De fapt, asistăm la o adevărată epidemie de intelofobie.
La drept vorbind, de dragul adevărului ştiinţific şi pentru a stabili întâietatea într-o eventuală istorie a afecţiunilor psihice din cultura română, Mihăieş nu este primul intelectual căruia întâlnirile neaşteptate îi produc indispoziţie şi, se pare, nici Tismăneanu ultimul. După toate aparenţele, până la Patapievici nu cred că a mai existat vreun intelectual român căruia să-i fie teamă să iasă din casă. Şi nu poţi să nu-i dai dreptate, când te gândeşti că imediat ce ajungea în stradă „aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bîlbîie, îşi bîţîie ochii, dau din picioare ca apucaţii, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii” (Politice, Humanitas, 1996, pp. 54, 64-65, citat de Alexandru Racu într-un articol excelent care plasează personalismul deviant al lui Lavric în cadrul riguros creştin în care trebuie discutat de fapt  https://alexandruracu.wordpress.com/2015/06/04/a-frenchman-in-new-york/).
A fost apoi rândul lui Sorin Lavric să-şi mărturisească groaza de lumea din metroul bucureştean. Şi nu poţi să nu-i dai dreptate: dumneavoastră cum v-aţi simţi “într-o bolgie de dezaxaţi şi ticăloşi” (https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/persoana-si-pacatul-10350.html)?
Aşa că trebui să-l înţelegem şi pe dl Mihăieş atunci când recunoaşte că se simte urmărit pe furiş („privirile furişe aruncate de diverşi jurnalişti culturali”) precum şi atunci când recunoaşte că s-a “săturat să zărească, fie şi cu coada ochiului, siluetele înveninaţilor, revanşarzilor şi orbiţilor de pofta de a distruge”.
Poate că toată această nevroză vine tocmai din faptul că "victimele" intelofobiei nu-şi privesc agresorii în ochi. Sfatul meu ar fi să nu-i mai privească cu coada ochiului, ci drept în ochi. Aşa cum ne privim noi agresorii în timp ce aceştia ne supun procesului de depersonalizare. Hristos moare cu ochii deschişi tocmai pentru că nu este o victimă. Nici noi nu suntem victime; martirul, martorul trebuie să aibă ochii deschişi, altfel mărturia lui nu mai înseamnă nimic. Iar când îţi priveşti agresorul în ochi, nu doar că ai depăşit statutul de victimă, dar îi dai şi lui o şansă, îi dai posibilitatea ca ceva din persoana lui să se trezească. Îi dai şansa unei tresăriri care ar putea produce cândva o înviere.
Al doilea sfat, iar aceasta este o chestie care s-ar putea să funcţioneze doar în cazul celor cuprinşi de mania intelofobiei, este să-i ceară avvei Andrei (Pleşu) să se roage pentru ei în faţa icoanei Iluminăţiei Sale Shaykh 'Abd al-Wahid Yahya, cunoscut de neiniţiaţi şi ca René Guénon.
Aşa să-i ajute René!