joi, 9 iulie 2015

“The horse jumped over the fucking fence” (Vonnegut)



Primesc periodic anunţul cu noutăţi (cunoscut de unii şi ca newsletter) al unui producător occidental de spaţii de depozitare (cunoscute de cei cu „newsletterul” ca „mobilier”). M-am abonat pentru a putea cumpăra la un preţ mai mic un birou pentru băiatul meu. Modelul acela, „al doilea cel mai bun”, pe care-l poţi lăsa cu inima împăcată soţiei prin testament.
Recent am aflat că puteam lua biroul, sau patul, sau noptiera, la un preţ încă şi mai mic: prin newsletterul de astăzi, producătorul anunţă că autorii de impresii mai mult sau mai puţin confuze (cunoscute de cei cu „newsletterul” şi „mobilierul” ca „review”)  postate pe site-ul producătorului ar putea câştiga, prin tragere la sorţi, un bon (cunoscut de cei cu „newsletterul”, „mobilierul” şi „review-ul” ca „voucher”) în valoare de 30 de lei. Cineva tocmai a câştigat un astfel de bon pentru un bufet de 1000 de lei, în ciuda faptului că-l numeşte „dulap”. Presupun că piesa era destul de mare pentru a justifica eroarea; cine ştie dacă, în situaţii de criză, dulapul nu ar putea fi transformat în cameră de oaspeţi. De altfel, autorul review-ului chiar precizează că dulapul este „foarte încăpător”. Asta aşa, dacă vrem să ne facem o imagine şi să-i apreciem meritele cu adevărat. Meritele autorului ştiu că au fost apreciate. Ceea ce face din producătorul de mobilier cea mai generoasă editură din ţară.
Sigur că sunt tentat să public şi eu, fie şi gratis, dacă nu m-aş teme că anumite cuvinte ar putea fi nelalocul lor. De pildă, cuvântul „lemn”. Sau cuvântul „fibră”. Sau cuvântul „graţios”. Sau expresia „de încredere”. Sau dacă, cu toate acele descrieri şi aprecieri ale funcţionalităţii pieselor de mobilier de pe site, aş putea spera că un mesaj ceva mai disfuncţional, pentru că mai puţin ipocrit, ar rămâne: „Şi am luat biroul ăla de căcat”.
Se pare că am ajuns din nou fără slujbă.