Un intelectual român, destul de prietenos cu ortodoxia pentru a risca un
pelerinaj la Athos, observa cu ceva timp în urmă că este nevoie de oameni ca X
și Y pentru a-i „îmbiserici pe intelectualii români”. Observația mi s-a părut curioasă
în primul rînd pentru că nu am avut niciodată impresia că îmbisericirea cuiva
s-ar număra printre obiectivele lui X și Y, chiar dacă e vorba despre două personalități aparent creștine.
Remarca merită reținută însă: orice am înțelege prin îmbisericire, este
vorba despre un lucru care le lipsește intelectualilor români. Este o lipsă
care le afectează nu doar prestigiul, ori vocația intelectuală, ci mai ales
calitatea de creștini. Poți fi creștinat, dar nu și îmbisericit. Îmbisericirea
ar fi continuarea procesului de creștinare, Euharistia care continuă și
împlinește Botezul. Dar atunci de ce ar fi X și Y calificați să asume o misiune
care, în mod normal, îi aparține Bisericii? Pentru că Biserica nu poate vorbi
limba intelectualilor? Sau, mai degrabă, pentru că Biserica nu mai este
capabilă să vorbească nici măcar în limba ei maternă?
Pentru ca cineva să poată îmbiserici pe cineva, trebuie să existe o cultură
a îmbisericirii. Adică o cultură a Duhului (cf. părintele Rafail Noica). X și Y
au putut propune o formulă de cultură creștină tocmai datorită cheagului de
cultură îmbisericită format între 1990 și 2000, iar puterea lor de convingere
(sau de seducție) a slăbit o dată cu destrămarea acelui cheag. Dar dacă, de pildă, dl Pleșu s-a bucurat de un mediu de
creștini educați este pentru că aceștia fuseseră treziți mai întîi de
oameni ca părintele Galeriu, Stăniloae sau Arsenie Papacioc. Însă capacitatea de
atracție a unei înșelăciuni e direct proporțională cu fermitatea și claritatea
credinței. În vremuri de confuzie și nepăsare, ereziile lipsesc. Ele prosperă în prezent în Statele Unite, acolo unde creștinii mai sînt conștienți de misiunea lor în lume, și se pare că i-au dat tîrcoale și recentului sinod panortodox.
Din păcate însă, în loc să reia cultura îmbisericită a anilor de după 1990, BOR
preferă să cultive o cultură a proiectelor și strategiilor: de comunicare, de
dobîndire a abilităților (manageriale, de implementare, planificarea activităţilor, team
building, negocieri, traininguri,
workshopuri...)
Definind acedia ca „lipsă de grijă pentru mîntuire”,
părintele Sofronie de la Essex îndemna la lupta „corp la corp” împotriva
acediei (Din viață și din Duh, Iași, 1998, p. 14): „Întreaga umanitate, cu rare
excepții, trăiește în starea de acedie”, observă părintele Sofronie. Mă tem că
și BOR se află în această stare, de indiferență pentru mîntuire. Cum ar putea
niște intelectuali neîmbisericiți să îmbisericească pe cineva într-o Biserică
acedică?
