sâmbătă, 17 septembrie 2016

O poveste despre totul şi nimic



Precum un norişor subţire şi lung, urma avionului tăia cerul drept în două. Oamenilor le plăcea treaba asta şi mulţi îşi alegeau jumătatea care li se părea că era mai frumoasă, adică mai mare. Împărţit, cerul devenise brusc interesant, de parcă s-ar fi dat semnalul parcelării lui.
Dar în loc să se împrăştie, după cum se întîmplă în mod normal, urma avionului se tot adîncea, aşa că oamenii priveau în sus mai des şi pentru o vreme mai îndelungată decît o făceau de obicei. Prin urmare, puţini au fost cei care au pierdut momentul cînd cerul a început să se mişte, cele două jumătăţi depărtîndu-se una de cealaltă uşor, dar vizibil, ca două uriaşe insule plutitoare. De-abia atunci dispăru şi urma avionului. În spaţiul gol, care se lărgea tot mai mult pe măsură ce jumătăţile de cer se îndepărtau, nu rămăsese  nimic. Nu se vedea adică nimic, nici o adîncime întunecată, nici vreo rază de lumină, nici stele, nici planete, nici farfurii zburătoare. Aşa că poate ar fi mai corect să spunem că în locul cerului rămăsese nimicul.
Acum, sigur că oamenii îşi doreau ca bucăţile de cer să se lipească la loc, poate şi de teamă ca nu cumva să le cadă în cap. Dar ele continuau să se îndepărteze una de alta şi amîndouă de Pămînt pînă cînd dispărură de-a binelea. În locul cerului, oriunde te-ai fi uitat, nu mai era decît nimic.
La început, oamenii au părut cumva îngrijoraţi. Însă după două-trei zile, cînd au văzut că dispariţia cerului nu are nici un fel de efecte neplăcute asupra vieţii lor, cînd au descoperit că programele despre nimic din media continuau la fel ca şi pînă atunci, au uitat pur şi simplu de cer.
Nu trebuie să ne grăbim să-i acuzăm de neghiobie sau nepăsare; în definitiv, nimicul era o veche prezenţă în vieţile lor, aşa că atunci cînd acesta a luat locul cerului, oamenii s-au simţit acoperiţi, ba chiar ocrotiţi de o cupolă familiară. După cum se ştie, cu mult înainte de Revoluţia nimicniciană, încă din aşa-numita epocă a informaţiei, oamenii adoptaseră deja concepţia nimicocentrică, fapt reflectat în viaţa lor de zi cu zi, de la stilul de mers la alimentaţie şi de la conţinutul dialogurilor, reduse la o serie limitată de replici previzibile, la preocupările din ştiinţă şi artă. Niciodată în istorie oamenii nu au vorbit mai mult. Poate pentru că niciodată în istorie nu au vorbit despre altceva afară de nimic. Să nu se-nţeleagă că vorbeau despre nimic; nu, nimicul era conţinutul oricărui mesaj relevant întrucît orice subiect demn de interes era fie înlăturat, fie redus la nimic. Mesajele despre ceva pur şi simplu nu erau percepute. Nici un om nu era capabil să meargă drept, cu toţii mergeau în zig-zag (stil prezent de altfel şi în muzica acelei perioade, după cum o demonstra melodia de succes „Zig-Zagga-Zuga-Laga”), dar asta nu se întîmpla  doar pentru că în timp ce mergeau urmăreau fotografiile despre nimic de pe ecranul smartphone-urilor, ci pentru că mergeau spre nimic şi veneau dinspre nimic. Nimicul devenise inevitabil, avea deja centrele de atracţie în fiecare mall, un fel de citadele ale nimicului care-i fascinau pe oameni tocmai prin faptul că înăuntru nu se găseau decît varietăţi nenumărate de nimic. Nimicul are nevoie de mult, are nevoie de tot: de toate vorbele, de toţi oamenii, de orice înseamnă ceva. Era ca şi cum viaţa de nimic a oamenilor lăsa nişte urme uşoare, vaporoase prin realitate, iar realitatea începea să se desfacă şi să se îndepărteze în tot atîtea fragmente cîţi oameni erau pe lume. În locul ei apărea nimicul, singurul lucru unitar, întreg şi, aparent, de nepătruns.
Dar cine şi-ar fi putut dori să-l străpungă? Cine şi-ar fi putut dori să iasă din solidaritatea oamenilor, să se depărteze de ei precum o banală bucată de cer? De ce ar exista ceva mai degrabă decît nimicul? Nu e sigur dacă Nimicului îi place să se arate, dar e limpede că oamenilor le plăcea să-l vadă.
Şi să-l guste: roşiile lor creşteau din nimic, şi chiar aveau gust de nimic. Acelaşi gust pe care-l avea orice altceva, indiferent că era vorba de un aliment vegetal sau de origine animală. Poezia, muzica şi întreaga lor cultură erau inspirate din nimic cu mult înainte ca acesta să ia locul cerului. Chiar şi religia oamenilor devenise o religie a nimicului, teologii nimicului afirmînd că lumea a intrat în sfîrşit în era apofatică, cea a dezvăluirii depline a nedezvăluitului, a relevării nerelevatului, explicînd astfel pe înţelesul tuturor noua stare de lucruri. Fireşte, nu poate fi o întîmplare că aceşti teologi erau şi nişte respectaţi producători de pătlăgele neperisabile, de altfel singurul gen de pătlăgele cultivat. Lumea avea nevoie de un nou simbol al veşniciei, unul condiţionat cultural, desigur, la fel ca orice alt simbol religios sau profan. De fapt, credincioşii chiar se mirau că timp de atîtea veacuri au avut simboluri care ordonau lumea împărţind-o: o stea, o semilună, o cruce. Cînd roşia era atît de potrivită! Totul o recomanda: forma (era rotundă, deci cuprinzătoare), culoarea (roşu,  precum sîngele, precum viaţa), şi, cel mai important poate, era nealterabilă, precum viaţa veşnică (rămînea tare chiar şi după cîteva ore de fiert). În plus, venea fix din nimic, la fel ca lumea, şi era bună de nimic, aşa cum lumea îşi dorea că va fi la rîndul ei în acea zi cînd nimicul va fi totul în toate.
Poate că lumea şi-ar fi împlinit visul dacă într-o zi un copil nu ar fi desenat pe trotuar un cer. Poate că l-a desenat din greşeală, poate că nici nu a ştiut ce desenează, poate că ar fi dorit să deseneze o pătlăgică frumoasă şi goală pe dinăuntru. Dar nu avea cretă roşie la el. Nu avea decît cretă galbenă, albastră şi verde. Poate că a încercat să deseneze o pătlăgică galbenă, dar a pus-o chiar în partea de sus, în marginea unei benzi late de culoare albastră, aşa că semăna foarte bine cu soarele. Dedesubt a colorat cu verde o bandă mai lată, străbătută pe orizontală de o dunguţă albastră, ca şi cum un firicel de apă străbătea cîmpul înverzit.
Primul trecător care a privit desenul s-a speriat. S-a înverzit, s-a îngălbenit iar apoi s-a albăstrit. Nu recunoştea nimic din desen. Toată lumea ştia desigur de soare, de cîmpii, de rîuri, dar asocierea cu cerul era nefirească şi nu sugera nimic bun. Al doilea trecător a încercat să salveze lumea aruncînd o găleată de apă pe desen. Astăzi gestul lui chiar este văzut ca unul salvator, dar atunci oamenilor li s-a părut o nenorocire. Pentru că cerul din desen s-a evaporat şi s-a ridicat în văzduh, la fel şi soarele, şi cîmpia, şi rîul. Şi s-au tot înălţat pînă cînd au ajuns la nimicul de sus, pe care l-au umplut. Cerul se afla din nou la locul lui. Doar că de data aceasta tot acolo se afla şi cîmpul din desen, cu rîu cu tot.
Bineînţeles, oamenii erau foarte deştepţi, în definitiv vorbim despre prima civilizaţie a nimicului din istorie, aşa că au trimis un avion care să taie iarăşi cerul în două iar toate lucrurile să nu mai însemne nimic, ca şi pînă atunci. Doar că pilotul nu era poate la fel de inteligent. Sau poate că era tatăl băiatului sau chiar băiatul care făcuse acel desen şi crescuse între timp sau era altcineva, un om care apucase să vadă cerul în copilărie şi de aceea se făcuse pilot. Doar că, între timp, cerul dispăruse iar el se angajase paznic la hangarul de avioane. În orice caz, nu se ştie foarte bine cine era acel pilot. Ştim doar că iubea cerul, şi de aceea se făcuse pilot. Doar nu credeţi că din dragoste pentru avioane, pentru numeroasele butoane ale panoului cu instrumentele de bord? Sau pentru că i-ar fi plăcut să zboare prin nimic?
Ei bine, pilotul acesta îşi orientă avionul direct spre cîmpia din cer şi, mai mult planînd decît zburînd, de teamă să nu lase urma nimicitoare, ateriză imediat pe ea. Ca o curiozitate, imediat după aterizare, avionul s-a prăbuşit în capul oamenilor care aşteptau cu nimicul la gură ca nimicul să-şi reia cursul lui firesc. După cîte se pare, în cer nu poate rămîne decît ce este viu şi frumos. Nimicurile se-ntorc pe pămînt. Doar că oamenii de nimic nu mai au ce face cu ele, şi nici măcar cu ei înşişi, cîtă vreme există un cer deasupra lor. Tot ce pot face este să-l aducă în ei. Asta, desigur, în măsura în care legea morală le-a mai lăsat puţin loc liber.