În această dimineață, în cadrul emisiunii Espresso
de la Radio România Cultural, imediat după difuzarea știrii despre protestele din
Ungaria față de legea educației care ar putea duce la închiderea CEU,
realizatorul a difuzat melodia “Androgyny”
a trupei Garbage (https://www.youtube.com/watch?v=ul30fX7n8bY).
E greu de spus dacă realizatorul a ales piesa ca pe un comentariu sarcastic la adresa protestatarilor,
sau, dimpotrivă, ca pe un semn de solidaritate cu ei. În orice caz, piesa mi se
pare reprezentativă pentru tipul de eliberare a minții practicat de ideologia
„societății deschise”. Din păcate, este reprezentativă și pentru tipul de
cultură asumat cu o agresivitate tot mai vizibilă de radioul public:
„Nimic în viață nu este săpat în stîncă/ Nu e
nimic care să nu poată fi întors în direcția opusă.” (http://www.azlyrics.com/lyrics/garbage/androgyny.html).
Credeți cumva că este un îndemn pentru refacerea
vieții în urma unor alegeri greșite? Nu chiar:
„Băieți în toaleta fetelor/ Fete în toaleta
bărbaților/ Eliberează-ți mintea în androginia ta.” Nu ai nevoie decît de un
singur lucru, mai spune cîntecul: să te simți bine, să te distrezi, și pentru
asta nu ai decît să iei ce-ți trebuie.
Nu ne mai eliberăm pentru a trăi liber, ci ne
eliberăm pentru a ne distra. Tema eliberării, a libertății este tema centrală a
Fundației pentru o societate deschisă. Cu timiditate, după ani buni de
invitații neonorate, începem să ne bucurăm tot mai mult de fructele acestei
libertăți. Învățăm nu atît să ne luăm ce ne trebuie, ci să renunțăm la ceea ce ni se spune că ne este de prisos.
Revoluțiile
culturale din perioada modernă au fost materialiste, deci anti-spirituale.
Revoluției culturale comuniste de la noi i s-au opus, mai întîi, băieții care
au salvat limba. Poate și pentru că au presimțit că vor avea nevoie de ea în
cursul regimului Băsescu. La un alt nivel, dar singurul care avea să conteze,
revoluției culturale ceaușist-comuniste i s-au opus o mînă de teologi și preoți
împreună cu mulțimea de credincioși în frunte cu babele colivărese. Acestea din
urmă aveau să fie disprețuite după 1990 într-o limbă surprinzător de contondentă
pentru niște oameni dedați subtilităților filologice, rezervate desigur atît unor
subiecte de înaltă noblețe și integritate morală, precum onoarea Căpitanul
Bligh-Băsescu, ori farmecul irezistibil al Elenei Udrea, cît și operațiunii de
travestire a Spînului în Harap-Alb. În orice caz, meritul babelor în mișcarea
de rezistență anticomunistă nu pare să fie recunoscut de elită. Iar cine
îndrăznește să conteste legitimitatea acestei asumări nu contează: fie are gura
știrbă, fie este resentimentar.
Dar revoluția culturală a continuat și după 1990.
În ciuda schimbării radicale de orientare, a păstrat o miză similară: nu Occidentul,
ci Estul devenise sursa descompunerii și decadenței civilizației europene. Sub
lumina necruțătoare a conștiinței noului progresism, România se schimba la
față, dezvăluindu-și conturul de fecală, în timp ce pasagerilor din metroul
bucureștean le erau suprapuse fețe de zombi. României îi cădeau dinții în continuare,
în disprețul elitei care altfel venera dinții smulși victimelor din închisorile
comuniste. Din simplul motiv că erau dinții unei elite, unei societăți selecte
prin educație. Stăruința acelor oameni în Adevăr era cumva secundară, iar cînd aceasta era asociată credinței, devenea de-a dreptul stînjenitoare. Ponei rozi marcați cu zvastică
aveau să reprezinte cultura și identitatea națională prin programe sprijinite
de Institutul Cultural Român. Lui Eminescu i se arăta părul de pe picioare
într-un mod menit să ne facă să ne fie rușine de el și de noi.
După cum arată Mircea Platon, „mitologia naţională
nu a fost contestată în numele „ştiinţei” decît pentru a putea fi deconstruită
şi reconstruită ca mitologie antinaţională.” („România dincolo de trecut”, http://convorbiri-literare.ro/?p=6057
). Efectul
este prelungirea aceleiași crize de identitate națională și personală elaborată
și aplicată sub comunism. În numele demistificării, s-a aplicat o mistificare
suplimentară.
Începeam, aproape fără să ne dăm seama, să devenim
altfel, iar rușinea noastră bifează punctele programelor de deromânificare ale
unor planuri Marshall sui-generis. Silitori,
ne-am respectat termenele la fel de punctual ca autorii care-și trimiteau editurilor
înscrise în program manualele noulimbii și dubleigîndiri:
„A ști și a nu ști, a fi conștient de adevărul
deplin în timp ce rostești minciuni atent ticluite, a susține în același timp
două opinii care se anulează reciproc știind că sînt contradictorii și totuși
crezînd în ambele, a întrebuința logica împotriva logicii, a respinge morala în
timp ce o invoci, a considera că democrația este imposibilă dar că Partidul
este protectorul democrației, a uita orice este necesar să fie uitat pentru ca
apoi să-l readuci în memorie atunci cînd e nevoie de lucrul respectiv, după
care să-l uiți iarăși fără întîrziere, și, mai presus de toate, a aplica acest
proces procesului însuși, aceasta era subtilitatea supremă: inducerea
conștientă a stării de inconștiență, după care să faci abstracție de actul de
hipnoză pe care tocmai ți l-ai aplicat. Pînă și înțelegerea termenului,
dublăgîndire, implică întrebuințarea dubleigîndiri.
Capacitatea de afirmare a două opinii
contradictorii în mod simultan și acceptarea ambelor... A spune minciuni
deliberate în timp ce crezi cu adevărat în adevărul lor, a uita orice fapt care
a devenit incomod iar apoi, atunci cînd devine iarăși necesar, să-l extragi din
uitare pentru atîta vreme cîtă trebuie, a nega existența realității obiective
în timp ce iei în considerare realitatea pe care o negi, toate aceste lucruri
sînt absolut indispensabile. Chiar și în folosirea termenului dublăgîndire este
obligatorie dublagîndire. Căci prin întrebuințarea termenului te declari de
acord cu alterarea realității, dar printr-un nou act de dublăgîndire această
recunoaștere este ștearsă și tot așa la nesfîrșit, minciuna precedînd
întotdeauna cu un pas adevărul.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Doublethink)
Dublagîndire, forma de gîndire dominantă astăzi în
lume, a putut să pătrundă la noi mai ușor după 1990 decît înainte pentru că de această dată era exersată
de personaje care fie cochetau cu credința, fie și-o asumau în mod public. Unii
sînt doctori în teologie ai unor facultăți apusene de renume. Ideile și
atitudinile lor au fost răspîndite de o rețea de oameni trecuți într-un mod
necritic, din păcate, pe la CEU sau NEC, ori prin alte centre universitare
europene. Clerici creștini din mediul universitar românesc, ortodocși, catolici
sau neoprotestanți, interesați sau doar naivi, lăudau „deschiderea” religioasă,
uneori explicit creștină, a unor astfel de intelectuali români și o recomandau
ca model. Presupun că în mediul ortodox recomandarea venea cu o anumită
exasperare: cu aproape douăzeci de ani în urmă, cel puțin la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din București, cea mai urmărită publicație în rîndul
studenților de la secția de pastorală era, de departe, Gazeta Sporturilor. Nu știu ce îi ajută pe studenții de astăzi să
supraviețuiască studiilor teologice în facultățile ortodoxe. Sper să fie tot
Gazeta, sau oricare altă publicație care are o minimă legătură cu realitatea.
Cert este că în Facultatea de Teologie studenții se confruntă deja cu
dublagîndire și tot aici vor trebui să se hotărască dacă i se vor supune sau
nu.
Dublagîndire nu este o simplă duplicitate, nu este
doar o prefăcătorie, nu înseamnă să te prefaci că crezi, ci să crezi cu
adevărat în timp ce te prefaci că crezi. Înseamnă să-ți eliberezi mintea descoperind
androginia spirituală, precum li se recomandă tinerilor să o facă în ordine
fizică: să creadă, adică, nu că ar putea fi oricînd fată sau băiat, ci că ei
sînt ceea ce cred ei că sînt. Poți fi orice de vreme ce ești și una, și alta,
și poți fi și una, și alta, nefiind ceva anume. Poți fi și catolic și ortodox și protestant, dar, pentru a fi cu
adevărat un bun creștin, trebuie să
fii și creștin, și hindus, și budist și, mai ales, musulman.
Ca să nu se risipească cu totul, miresmele au
nevoie pînă la urmă de un conținut. Spre deosebire de suflet, legat de un trup
anume chiar și atunci cînd este despărțit de acesta prin moarte, miresmele pot
lua forma vasului, a oricărui vas.
Asistăm probabil la forma ultimă a secularizării,
impecabil surprinsă de Mircea Platon în pasajul următor. Uimitor este că tocmai
această formă a unei degradări ultime a creștinismului este văzută ca o formă
de împlinire ortodoxă:
„Suma nevoilor sufletesti ale omului, religios sau
secular, e aceeasi. „Romantismul e religie răsuflată”, spunea Hulme si,
într-adevăr, melancolia betivului sau angoasa existentială nu sînt decît
nostalgia paradisului rezolvată narcotic. Omul secular nu e omul despuiat de
religie, ci omul care, tocmai pentru că s-a lepădat de biserică, trebuie să-i
găsească un înlocuitor: o ideologie (precum socialismul francez de la 1900
despre care Robert Hertz spunea că tîsneste din „nostalgia catedralei absente”
si că e o „mistică a masei”) sau un „nechezol” ocult. Te lepezi de spovedanie,
introduci psihanaliza; te lepezi de Fecioara Maria, introduci principiul
feminin, pseudo-Shekinah rozicruciană (a cărei variantă baptist-rotariană o
reprezintă Codul lui Da Vinci); te lepezi de cruce, introduci
obeliscurile si amuletele tribale; te lepezi de pomeni si parastase, introduci
picnicul sectar, cu pizza cumpărată de la colt; desfiintezi postul, introduci
vegetarianismul si curele de slăbire; te lepezi de rugăciuni, introduci
mantrele de tot felul; evacuezi pe usa din fată Tainele, introduci pe usa din
dos tehnologia misterică masonică; elimini „baba” ortodoxă, introduci „baba”
activistă (cine mai protestează împotriva babelor ortodoxe nu are decît să-si
pună pe perete o poză a Andreii Dworkin). Baba ortodoxă stie că e datoare cu o
moarte si nu încearcă, precum „babele” hipiote, să găsească tehnologii care
să-i eternizeze viata inutilă si asistată social. Cu alte cuvinte, á la
Greenpeace vorbind, baba ortodoxă nu distruge ecosistemul. (Mircea
Platon, „Din pricina babelor, secularizarea se amînă!” http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONdec6.html)
