marți, 14 noiembrie 2017

Ușile, Ușile!



„Căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15)

România este un caz special în multe privințe. E atît de specială încît ai putea spune că este altfel. Ar merita scrisă o carte despre asta. Bine, una chiar a fost publicată, dar toată lumea a uitat-o. Asta și pentru că oamenii o știau deja pe de rost, mesajul ei fiind deosebit de popular după 1990.
România reprezintă un caz particular în chestiunea religioasă, de pildă. Dacă pentru tot restul lumii identitatea creștină a unei persoane trebuie susținută de un set de convingeri și comportamente conforme învățăturii creștine, în România nu trebuie decît să fii român. Sau cel puțin să ai un strămoș român. Paler afirma că este creștin ortodox, dar nu crede în viața veșnică; Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, se declara creștin ortodox, dar preciza că nu crede în Dumnezeu. Andrei Pleșu … în fine, Andrei Pleșu rămîne creștin ortodox chiar dacă s-ar declara hindus. Pe bune, cum să fie Andrei hindus? Au nu știați oare că Andrei este Apostolul românilor?
După cum amintea atît de emoționant un director al postului de radio Trintas și al agenției de știri Basilica, „la noi în țară, Sfântul Andrei se bucură de o cinstire deosebită, fiind considerat Ocrotitorul României, deoarece el a adus Creştinismul pe meleagurile noastre, de aceea mai este numit şi «Apostolul Românilor»” deoarece  
dintre toate mărturiile legate de prezența Sfântului Apostol Andrei în părțile noastre, cea mai valoroasă este socotită a lui Eusebiu de Cezareea, un autor de mare prestigiu în cunoașterea creștinismului primelor secole. Mai mult, afirmația sa este bazată pe o tradiție veche, întărită și de mărturia lui Ipolit al Romei, contemporan cu Origen, care spune că Sfântul Andrei «a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de un măslin, şi este înmormântat acolo». Aceste date ale istoriei mărturisesc adevărul că cel care a adus Creştinismul în părţile noastre este Sfântul Apostol Andrei.” (http://ziarullumina.ro/sfantul-andrei-apostolul-romanilor-117889.html)

Este limpede că Sfântul Andrei nu ar fi adus Creștinismul (cu majusculă, se-nțelege, deoarece este adus de un Apostol) în părțile noastre dacă nu l-ar fi chemat Andrei, deoarece Andrei este un nume românesc tradițional deoarece este apostolic. Iar, dacă îl chema Andrei, cu siguranță că Apostolul era român, deoarece Andrei este un nume românesc și deoarece este creștin, Andrei era Apostol.
Principiul funcționează atît de bine încă în urma vizitei sale în România pînă și papa Ioan Paul al II-lea a devenit creștin, în ciuda faptului că nu-l chema Andrei. Chiar ar fi fost păcat de el, era prea simpatic ca să rămînă polonez pînă la sfîrșit. Atît de creștin încît pînă la urmă n-au avut încotro și l-au canonizat. Să fie acesta motivul real al recentei vizite a Patriarhului Chiril?
Există, fără îndoială, și cercuri mai exigente unde criteriile sunt respectate cu fervoare mistică, iar calitatea de român nu are nici o relevanță din acest punct de vedere. De fapt, aceasta constituie un veritabil impediment, care ar putea fi depășit doar printr-un doctorat la Golden Triangle College, Kingsman University. Cu o singură excepție, totuși: este suficient să-ți placă Andrei Pleșu, orice ar spune acesta. Să fim serioși, ce-i frumos, profund și vag transcendental pînă și lui Dumnezeu îi place.
În ciuda așteptărilor, ultimele două duminici au reprezentat pentru o mare parte a clerului un prilej de bucurie: pasajul referitor la Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr din Luca, capit. 16 ne amintește cît de sărac este clerul, în special ierarhia, și cît de nemilostiv este laicatul. Samarineanul milostiv de alaltăieri răsucește cuțitul în rană, amintindu-ne de untdelemnul, vinul și dinarii pe care ar fi trebuit să le aducem gazdei casei de oaspeți în special acum, de cînd gazda și-a făcut o casă nouă de oaspeți, mai încăpătoare („Toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală” http://catedralaneamului.ro/_dev/).
 Morala capitolului 16 din Luca este că nu-i putem sluji și lui Dumnezeu, și lui mamona. Este limpede că cine-i slujește lui mamona nu ajunge să stea la poarta nimănui. Cine slujește lui mamona are porțile sale și alții stau la porțile lui. La porțile mamonei stau cei care nu i-au slujit lui mamona.
Dar cît de sărac era Lazăr, de fapt, și cît de bogat este Bogatul? Un om care încă mai are un nume nu poate fi chiar atît de sărac. Un om care încă mai are un nume este un om, iar un om valorează mai mult decît lumea întreagă. Bogatul, în schimb, nu are nume. Mai precis, numele lui este „lumea”. Lazăr stă la porțile „lumii” așa cum slujitorii mamonei vor sta la porțile Împărăției, unde nu vor putea intra. Pentru că atunci cînd au iertat, au iertat de la ei. Cînd au dat, au dat de la ei. Cînd au crezut, au crezut de la ei. Au fost credincioși în bogăția lor, în bunătatea lor, în credința lor, stăpînii unei lumi care nu le aparținea.
„Iată, stau la ușă și bat” (Apocalipsa 3:20). Hristos bate la ușa omului, la ușa oricui mai are un nume. În România, însă, pînă și hambarele au nume. La fel de mari și de încăpătoare ca hambarele pe care le numesc. La fel ca porțile Bogatului nemilostiv, sau ca cele ale Bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16:34), numele acestea rămîn însă închise omului. Ele se deschid doar lumii.